CIOB, cioburi, s. n. Bucată, fragment dintr-un obiect de sticlă, de faianță, de lut etc. spart; hârb. – Cf. tc. çöp.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a ciob (cióburi), s..n. – Fragment, hîrb, bucată dintr-un vas de lut, sticlă sau porțelan. Tc. çob (Roesler 608; Șeineanu, II, 128). DAR respinge această der., bazîndu-se pe extinderea geografică a cuvîntului și pe absența sa din dialecte. Cuvîntul apare și în per.; ar putea proveni din cuman. ceea ce ar explica mai bine extinderea ariei sale. După Cihac, II, 135, din pol. csop. Der. cioabă, s. f. (pipă de lut; vas inutil); ciobăi (var. ciobi), vb. (a sparge, a face bucăți).Sursa: Dicționarul etimologic român
cĭob n., pl. urĭ (turc. pers. čob, čop, așchie, surcică). Vest. Hîrb, sfărmătură dintr´un vas. V. zob.
Sursa: Dicționaru limbii românești
ciob s. n., pl. cióburiSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită ciob n. 1. bucată spartă de sticlă, de oală; 2. vas învechit și stricat în parte: amândoi mâncați dintr’un ciob PANN. [Turc. ČOB].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
CIOB, cioburi, s. n. Bucată, fragment dintr-un obiect de sticlă, de faianță, de lut etc. spart; hârb. – Cf. tc. ç ö p.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)