CERCUÍ, cercuiesc, vb. IV. 1. Tranz. A lega, a strânge cu cercuri un vas de doage, o roată de car etc.; a freta. ♦ Fig. (De obicei în concurență cu încercui) A cuprinde ca într-un cerc; a înconjura. 2. Tranz. Fig. A limita, a mărgini. 3. Intranz. A se așeza în formă de cerc. – Cerc + suf. -ui.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a CERCUÍ, cercuiesc, vb. IV. 1. Tranz. A lega, a strânge cu cercuri un vas de doage, o roată de car etc. ♦ Fig. A cuprinde ca într-un cerc; a înconjura. Îl cercuiră cu mângâieri și dezmierdări (DELAVRANCEA). 2. Tranz. Fig. A limita, a mărgini. 3. Intranz. A se așeza în formă de cerc. – Din cerc.Sursa: Dicționarul limbii române moderne
cercuí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. cercuiésc, imperf. 3 sg. cercuiá; conj. prez. 3 să cercuiáscăSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită cercuì v. 1. a pune cercuri la o butie; 2. a lega cu cercuri: a cercui vița;
3. a înconjura, a cantona.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
CERCUÍ, cercuiesc, vb. IV. 1. Tranz. A lega, a strânge cu cercuri un vas de doage, o roată de car etc.; a freta. ♦ Fig. (De obicei în concurență cu încercui) A cuprinde ca într-un cerc; a înconjura. 2. Tranz. Fig. A limita, a mărgini. 3. Intranz. A se așeza în formă de cerc. – Cerc + suf. -ui.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)