Am găsit 15 definiții pentru cuvantul/cuvintele căsca:

CÁSCĂ, căști, s. f. 1. Acoperământ pentru cap, făcut din metal, din piele sau din cauciuc și folosit de militari, de unii sportivi și de unii muncitori pentru protecția capului. ♦ Dispozitiv metalic în atelierele de coafat, în forma unei căciuli, folosit la uscatul părului. 2. Dispozitiv alcătuit din unul sau din două receptoare fixate pe urechi, care servește la ascultarea transmisiunilor radiofonice, telefonice etc. – Din fr. casque.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a


CÁSCĂ s. f. 1. acoperământ de cap din metal ușor, dar rezistent, pe care îl poartă militarii în luptă, unii sportivi sau muncitorii, scafandrii și cosmonauții pentru protejarea capului. ♦ ~ăști albastre = trupe ONU aflate în zone de conflict. ◊ acoperământ de cap din cauciuc, la înotări pentru a nu-și uda părul. 2. dispozitiv metalic în formă de căciulă, servind la uscatul părului. 3. dispozitiv din unu sau două receptoare fixate pe urechi pentru ascultarea transmisiunilor radiofonice sau telefonice. (< fr. casque)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

CÁSCĂ s.f. 1. Acoperământ de cap din oțel, mai rar din piele etc., căptușit pe dinăuntru, pe care îl poartă militarii în luptă pentru a le apăra capul. ♦ Acoperământ de cap folosit de sportivi (automobiliști, motocicliști etc.) sau de muncitori (mineri, sondori etc.) pentru protejarea capului în timpul competițiilor sau al lucrului. 2. Dispozitiv metalic în formă de căciulă, servind la uscatul părului. 3. Dispozitiv compus din unul sau două receptoare mici care se pot așeza la urechi cu ajutorul unui suport, folosit la ascultarea unor transmisiuni radiofonice etc. [Pl. căști. / < fr. casque, cf. sp. casco].
Sursa: Dicționar de neologisme

cáscă (cắști), s. f. – Acoperămînt din metal pentru protecția capului. Fr. casque.Der. caschetă, s. f., din fr. casquette.
Sursa: Dicționarul etimologic român

cască, căști s. f. (peior.) om naiv / credul.
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

CÁSCĂ, căști, s. f. 1. Acoperământ pentru cap, făcut din metal, piele sau cauciuc și folosit de militari, de unii sportivi și unii muncitori pentru protecția capului. ♦ Dispozitiv metalic în forma unei căciuli, care servește la coafat. 2. Dispozitiv alcătuit din unul sau două receptoare fixate pe urechi, care servește la ascultarea transmisiunilor radiofonice, telefonice etc. – Fr. casque.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

*cáscă, f., pl. căștĭ (rus. káska, d. fr. casque m., care vine d. sp. casco, craniu, coĭf. P. gen., cp. cu mască). Coĭf.
Sursa: Dicționaru limbii românești

cáscă s. f., g.-d. art. cắștii; pl. căști
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

CÁSCĂ, căști, s. f. 1. Acoperământ pentru protecția capului confecționat din metal, din piele sau din cauciuc și folosit de militari, de unii sportivi și de unii muncitori. ♦ Dispozitiv metalic în atelierele de coafat, în forma unei căciuli, folosit la uscatul părului. 2. Acoperământ pentru cap din cauciuc sau din material plastic, folosit pentru a feri părul de apă; caschetă (2). 3. Dispozitiv alcătuit din unul sau din două receptoare fixate pe urechi, care servește la ascultarea transmisiunilor radiofonice, telefonice etc. – Din fr. casque.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

CĂSCÁ, casc, vb. I. 1. Tranz. A deschide gura pentru a vorbi, pentru a striga, pentru a mânca etc. ◊ Expr. A căsca gura = a privi cu interes, cu mirare sau curiozitate naivă; p. ext. a umbla fără nici o treabă, a pierde vremea. A căsca ochii = a deschide ochii tare, mai ales de mirare; a se holba, a se zgâi; p. ext. a băga de seamă, a fi atent. ◊ Compus: cască-gură s. m. = gură-cască. 2. Intranz. A deschide gura mare printr-o mișcare de inspirare adâncă, urmată de o expirație prelungită, trădând oboseală, plictiseală și mai ales somn. 3. Refl. (Despre obiecte) A se deschide (puțin); a se crăpa. – Lat. *cascare.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

căscá (cásc, căscát), vb.1. A deschide gura. – 2. A deschide mult (gura, ochii etc.). – 3. A deschide gura mare, trădînd oboseală, plictiseală, somn. – Mr. cascu, (hascu), megl. casc, (hasc). Lat. *cascare, din gr. χάσϰω (Candrea, Rom., XXXI, 304; Meyer, Alb. St., IV, 123; Pușcariu 306; Candrea-Dens., 282; REW 1733; DAR); cf. sard. kaskare (Wagner 111), it. cascaggine. Este cuvînt general folosit (ALR, I, 86 și II, 23). Var. din mr. și megl. provine direct din ngr.Der. căscări, vb. (rar, a căsca 3); căscat, adj. (deschis, răscrăcănat; căscat, holbat); căscat, s. n. (faptul de a căsca); căscătură, s. f. (căscat); cascotă (var. cașcotă), s. f. (se spune atunci cînd nu există nimic de mîncare), formație umoristică, alcătuită cu ajutorul unui suf. care pare ngr.; căscăund, adj. (căscat, tont), formație curioasă, fără îndoială în loc de *căscăun, cu un suf. expresiv ca în bărzăun, gărgăun, și care se consideră nejustificat der. de la un lat. *cascabundus (Candrea, Rom., XXXI, 305; Tiktin; Pușcariu 307; Candrea-Dens., 283; REW 1732; Rosetti, I, 164).
Sursa: Dicționarul etimologic român

CĂSCÁ, casc, vb. I. 1. Tranz. A deschide gura spre a vorbi, spre a striga, spre a lua mâncarea etc. ◊ Expr. A căsca gura = a privi cu interes, cu mirare, cu curiozitate naivă; p. ext. a umbla fără nici o treabă, a pierde vremea. A căsca ochii = a deschide ochii tare, mai ales de mirare; a se holba, a se zgâi. 2. Intranz. A deschide gura mare printr-o mișcare reflexă de inspirare adâncă, urmată de o expirație prelungită, trădând oboseală, plictiseală și mai ales somn. 3. Refl. (Despre obiecte) A se deschide (puțin), a se crăpa (4).Lat. *cascare.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

căscá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. casc, 2 sg. caști, 3 cáscă; conj. prez. 3 să cáște
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

căscà v. 1. a deschide tare gura (de oboseală sau de urît); 2. a deschide tare ochii; 3. a întredeschide: a căsca ușa. [Lat. vulg. *CASCARE (din gr. hásko)].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

CĂSCÁ, casc, vb. I. 1. Tranz. A deschide gura pentru a vorbi, pentru a striga, pentru a mânca etc. ◊ Expr. A căsca gura = a privi cu interes, cu mirare sau curiozitate naivă; p. ext. a umbla fără nicio treabă, a pierde vremea. A căsca ochii = a deschide ochii tare, mai ales de mirare; a se holba, a se zgâi; p. ext. a băga de seamă, a fi atent. ◊ Compus: cască-gură s. m. = gură-cască. 2. Intranz. A deschide gura mare printr-o mișcare de inspirare adâncă, urmată de o expirație prelungită, ca semn de oboseală, plictiseală sau somn. 3. Refl. (Despre obiecte) A se deschide (puțin); a se crăpa. – Lat. *cascare.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)