CÍNE pron. 1. (Interogativ; ține locul unui substantiv care denumește o persoană sau un animal ori al unui pronume, așteptat ca răspuns la întrebare) Cine a venit? ◊ Expr. Cine (mai) știe! = nu știu, nu cunosc problema. ♦ Ce fel (de om). Tu nu știi cine-i mama. 2. (Relativ) Cel ce, acela care. Bine-a zis cine-a zis... ◊ Expr. Are (sau n-are) cine ori este (sau nu este) cine = (nu) există om care, (nu) se găsește persoană care... 3. (Nehotărât) Fiecare, oricine, oricare. Zică cine ce va vrea. [Gen.-dat.: cui] – Lat. *quene (= quem).Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a CINE- / CINEMA- / CINEMAT(O)- / CINE-MO- / CINET(O)- elem. „mișcare”; „cinemato- graf”. (< fr. ciné-, cinéma-, cinémat/o/-, cinémo-, cinét/o/-, cf. gr. kinema, -atos, kinetos, mobil)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
CINE1- Element prim de compunere savantă care are semnificația „mișcare”, „de mișcare”, „în legătură cu mișcarea”. [Var. cinem-, cinemat-, cinemato-, cinemo-. / < fr. cine- < gr. kinema – mișcare].
Sursa: Dicționar de neologisme
CINE2- Element prim de compunere savantă cu semnificația „(de) cinema”, „în legătură cu cinematograful”. [Var. cinema-. / < fr. cinéma < cinématographe].
Sursa: Dicționar de neologisme
CINE3- v. cin-.
Sursa: Dicționar de neologisme
cíne pron. inter. – 1. Introduce întrebările la care se așteaptă ca răspuns un nume de persoană. – 2. Cel care (indică identitatea subiectului a două acțiuni conexe). – 3. Nimeni (în expresii ca n-are cine, cine știe ce, etc.). – 4. (Înv.) Fiecare (mai ales în compunere cu unde, cum, cît, încotro). – Mr. ține, istr. țire. Gen., dat (al, a) cui, acuz. pe cine. Lat. quem (Pușcariu 366; Candrea-Dens., 345; REW 6953; DAR); cu epenteza lui -ne, ca în sard. kini, calabr. chine, lec. cine (M. Ruffini, Cah. S. Pușcariu, I, 202), cf. și mine, tine, sine (Byhan, Jb., III, 7). Celelalte explicații par mai puțin probabile: lat. quisne (Philippide, Principii, 78; Pascu, I, 176); -ne ca în alb. unë „eu”, tinë „tu” (Pușcariu 366); lat. quem pronunțat quene (DAR). Gen. cui (din lat. cui) se folosește și cu sens absolut: „fiul cui” (cf. Eminescu: a cui-s, mamă?). Comp. cinescu, pron. (înv., fiecare, oricine), pare sing. analogic, format pe baza lui cinești, care ar putea fi o compunere bazată pe aceleași elemente ca neștine (DAR admite că cinești este rezultatul contaminării lui cineș cu fiește(care); Meyer-Lübke, Literaturblatt, VII, 150 și Philippide, ZRPh., XXXI, 360, îl explicau pe cinescu direct din lat. quisquis; cineși, pron. (înv., fiecare, oricare), ca același; cineva, pron. (o persoană indeterminată; o persoană importantă), ca și careva (pentru folosirea sa, cf. Sandfeld, Syntaxe, 210-2); fiecine (var. fieșicine, fieștecine), pron. (oricine, fiecare), ca fiecare; măcarcine, pron. (rar, oricine); neștine (var. înv. nescine), pron. (oricine), ca niscare; oarecine (var. oareșicine, oricine), pron. (oricare, fiecare), ca oarecare; vericine, pron. (oricare), ca vericare.Sursa: Dicționarul etimologic român cíne pron. rel. și interog. (din cene, d. lat. quem-ne, quene. Cp. cu mine, tine, sine). Care (vorbind numaĭ de persoane): Cine doarme ziŭa, flămînzește noaptea (Prov.) Cine e acolo?
Sursa: Dicționaru limbii românești
cíne pr., g.-d. cuiSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită cine pr. demonstrativ, cel ce: cine aleargă se poticnește; 2. interogativ: cine e acolo ? [Lat. QUEM, amplificat cu acelaș sufix ca la mine, etc.].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
CÍNE pron. 1. (Interogativ; ține locul unui substantiv care denumește o persoană sau un animal ori al unui pronume, așteptat ca răspuns la întrebare) Cine a venit? ◊ Expr. Cine (mai) știe ! = nu știu, nu cunosc problema. ♦ Ce fel (de om). Tu nu știi cine-i mama. 2. (Relativ) Cel ce, acela care. Bine-a zis cine-a zis... ◊ Expr. Are (sau n-are) cine ori este (sau nu este) cine = (nu) există om care, (nu) se găsește persoană care... 3. (Nehotărât) Fiecare, oricine, oricare. Zică cine ce va vrea. [Gen.- dat.: cui) – Lat. *quene (= quem).Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) cî́ne (est) și cî́ĭne (vest) m. (lat. canis, it. cane, pv. ca, fr. chien, pg. câo). Un animal domestic foarte credincĭos care păzește casa, latră și merge cu omu la vînat. (Există zecĭ de speciĭ. În Australia îs și sălbaticĭ). Fig. Om crud (ca cînele cu dușmaniĭ stăpînuluĭ luĭ). Epitet de ură la adresa Jidanuluĭ: măĭ cîne! Cîne turbat, om foarte furios. Cîne de mare, rechin. Astr. Cînele mare, o constelațiune boreală. Cînele mic, o constelațiune australă. V. box, cățel, copoŭ, dulăŭ, ogar, prepelicar, javră; lup, urs, vulpe, șacal, hienă.
Sursa: Dicționaru limbii românești
Forme flexionare:
cine - Substantiv feminin, Genitiv-Dativ, plural, nearticulat - pentru cuvantul cină
cine - Substantiv feminin, Nominativ-Acuzativ, plural, nearticulat - pentru cuvantul cină
cine - Substantiv feminin, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul cină