CATA- pref. „în jos”, „spre interior”. (< fr. cata-, cf. gr. kata)Sursa: Marele dicționar de neologisme CATA- Element prim de compunere savantă, cu semnificația „către fund”, „în jos”, „relativ la”. [< it., fr. cata-, cf. gr. kata – în jos].
Sursa: Dicționar de neologisme
CÁȚA interj. Cuvânt care imită strigătul coțofanei. – Onomatopee.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a cáța interj. – Imită strigătul coțofenei, și prin extensie, orice cuvînt sau mod de a vorbi strident sau îndărătnic. Creație expresivă, cf. numele acestei păsări, coțofană și clanță; pentru compunere, cf. *chiț, haț, cuțu. Se folosește adesea cu reduplicare. – Der. cățăi, vb. (a striga coțofana; a sta la taifas); cîță, s. f. (bibilică); cață, s. f. (persoană care vorbește mult, moară-stricată; persoană bîrfitoare; zdreanță, cîrpă; Arg. procuror; bîtă cu cîrlig folosită de ciobani). Pentru trecerea semantică de la ideea de „bîrfă” la „cîrlig”, cf. clanță, clonț, cioc. Totuși se consideră în general ca avînd sensul de bîtă, cața este cuvînt diferit, der. de la acăța (Pușcariu 7; REW 1662; DAR); der. în sens contrar pare mai probabilă. Cațaon, s. m. (poreclă dată grecilor), este un der. de la cață „gaiță” cu suf. expresiv -un, cf. gărgăun (după Philippide, Viața rom., V (1907), 38; Bogrea, Dacor., I, 552; Gáldi 160, din ngr. ϰάτσα „capră”); der. cațaoni, vb. (a greciza). Din rom. provine rut. kaca „bîtă” (Candrea, Elementele, 403).Sursa: Dicționarul etimologic român CAȚA, com. în jud. Brașov, pe Homorodu Mare; 2.415 loc. (1991). În satul Beia se află o biserică fortificată (sec. 14-16), cu un altar poliptic atribuit lui Johannes Stoss.Sursa: Dicționar enciclopedic CÁȚA interj. Cuvânt care imită strigătul coțofenei.Sursa: Dicționarul limbii române moderne cáța interj.Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
cața ! int. țipătul coțofenei: cața ! cața ! să prindeți o coțofană faură ISP.; a se pune cața pe capul cuiva, a stărui din răsputeri. [Onomatopee].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
CÁȚA interj. Cuvânt care imită strigătul coțofanei. – Onomatopee.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) CÁȚĂ1, cațe, s. f. (Reg.) Băț lung cu cârlig la vârf, cu care ciobanii prind oile. – Cf. acăța.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a CÁȚĂ2, cațe, s. f. (Fam.) Persoană rea și cicălitoare. – Cf. cața.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a cață, cațe s. f. 1. (pop.) v. capră (2.) 2. personaj feminin din romanele și filmele polițiste, care, sub masca ingenuității, ascunde un caracter infam.Sursa: Dicționar de argou al limbii române CÁȚĂ1, cațe, s. f. (Reg.) Băț lung cu cârlig la vârf, cu care ciobanii prind oile. – Postverbal al lui [a]căța.Sursa: Dicționarul limbii române moderne CÁȚĂ2, cațe, s. f. (Fam.) Persoană rea și cicălitoare. – Din cața.Sursa: Dicționarul limbii române moderne
cáță f., pl. e (subst. verbal d. lat. captiare, format din captio, prindere, de unde și it. caccia, fr. chasse, sp. caza, pg. caça. V. cățuĭe, acăț, cațăr, captez). Bîtă lungă cĭobănească cu capătu´ncovoĭat de prins oile. Furcă cu dințĭ încovoĭați de amestecat borhotu cu șișca (Bc.). Fig. Om care se tot ține după tine și de care nu poțĭ scăpa. Adv. A te ținea cață de cineva, a te ținea gîrbă, lipcă, scaĭ (ca să-țĭ dea ceva).
Sursa: Dicționaru limbii românești
cáță (fam.) s. f., g.-d. art. cáței; pl. cáțeSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită cață f. băț lung, cu un cârlig la un capăt, cu care ciobanul prinde oile: și mocanii (își beau) turmele, rămânând cu cațele POP.; a umbla cu cața, a înșela pe cineva, a prinde cu vorba (cum ciobanul prinde oaia cu cața): să nu mai umbli cu cața si să-mi amărăști vieața PANN. [Abstras din *cățare (v. acățà. cățărà) = lat. CAPTIARE].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
CÁȚĂ1, cațe, s. f. (Reg.) Băț lung cu cârlig la vârf, cu care ciobanii prind oile. – Cf. a c ă ț a.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) CÁȚĂ2, cațe, s. f. (Fam.) Persoană rea și cicălitoare. – Cf. c a ț a.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) CĂTÁ vb. I v. căuta.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a CĂTÁ vb. I v. căuta.Sursa: Dicționarul limbii române moderne
cătá, cat, vb. tranz. – A căuta pe cineva: „Doară caț pă dineva? / – Cat pă cel cu pană verde” (Papahagi 1925: 167). 2. A investiga, a cerceta: „Haida noi să ne cătăm / Care ceva neam ne-aflăm” (Antologie 1980: 108). – Der. regr. din a căuta (< lat. *cautare).
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș
cătà v. 1. a căuta; 2. a privi, a se uita: cată la mine; 3. (impers.) trebue: cată să știi. [Banat căpta = lat. CAPTARE]. V. căutà.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
CĂTÁ vb. I v. căuta.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) câta (a ~) v. câtelea (al ~)Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită câță f. 1. Zool. bibilică; 2. fig. gură rea. [V. cața !].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
Forme flexionare:
câtă - Pronume, Nominativ-Acuzativ, singular, feminin - pentru cuvantul cât
câta - Pronume, Nominativ-Acuzativ, singular, feminin - pentru cuvantul câtelea