Am găsit 14 definiții pentru cuvantul/cuvintele bort:

BORT s. n. Diamant brut cu structură fibroasă și cu luciu, întrebuințat ca abraziv. – Din fr. bort.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a


BORT s. n. diamant de calitate inferioară pentru șlefuit sau perforat. (< fr. bort)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

BORT s.n. Diamant de calitate inferioară, folosit la șlefuit sau la perforat. [Pl. -turi. / cf. fr. bort, germ. Bort].
Sursa: Dicționar de neologisme

BORT (‹ fr. {i}) s. n. Varietate de diamant translucid, puternic colorat, cu luciu gras, cristalizat sub formă de concrețiuni neregulate sau ca granule sferice cu structură radială, fibroasă și numeroase imperfecțiuni (din care cauză nu este folosit ca piatră prețioasă). Este utilizat la fabricarea sapelor de foraj și a uneltelor pentru prelucrarea metalelor.
Sursa: Dicționar enciclopedic

BORT s. n. Diamant cu structură fibroasă și cu luciu întrebuințat ca abraziv. – Fr. bort.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

bort s. n.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

BORT s. n. Diamant brut cu structură fibroasă și cu luciu, întrebuințat ca abraziv. Din fr. bort.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

BORȚ, borțuri, s. n. (Reg.) Pântecele femeii gravide. – Et. nec.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

borț (bórțuri), s. n. – Burtă, pîntece, mai ales cel al femeilor însărcinate. Creație expresivă, bazată pe de o parte pe consonanța brf, blf, care indică ideea de „masă moale sau flască” (cf. bîrfi, bolfă), și pe de alta pe rădăcina expresivă borh- (ghiorț-), care exprimă zgomotul ghiorțăiturilor. Se știe că „în general, numele dat abdomenului sînt de origine obscură” (Meillet-Ernout, abdomen); în acest caz, pare să fi servit drept punct de plecare ideea de „zgomot al mațelor”, ca în burduf și burdihan (pentru imaginea de „masă moale” = „pîntece”, cf. burfă). În pofida oscilațiilor multor filologi, nu este posibilă să se despartă borț de burtă, s. f. (pîntece), care este un sing. regresiv, format de la pl. borți, burți. Totuși, DAR consideră îndoielnică această relație, și sugerează pentru borț o der. de la alb. bark, la o rădăcină indo-europeană *bher- „a duce” (cf. Meyer 27). După Densusianu, GS, I, 350, rădăcina burd- (de la burduf) s-a contaminat probabil cu bute; Pascu, Arch. Rom., VII, 566, pleacă de la bg. tărbuch, a cărui legătură cu rom. pare îndoielnică. Giuglea, Dacor., IV, 1554, pune în legătură pe burtă cu gr. ßαρύτηζ; în vreme ce Diculescu 177 (urmat de Gamillscheg, Rom. Germ., II, 260), se gîndește la got. sau gepidicul baurthei (› germ. Bürde „greutate, povară”), sau la dan. bür „sînul mamei” (cf. burduf). În sfîrșit, Lahovary 319 consideră cuvîntul ca fiind anterior epocii indo-europene, pe cînd Rohlfs, Differenzierung, 24, continuă să-l considere „obscur”. Este cuvînt general folosit, cu excepția Trans. de Nord (ALR, 42). Der. borțoi, s. m. (Banat, piatră, bolovan); borțos, adj. (burtos); borțoșa, vb. (a lăsa grea; în Arg., a înrăutăți, a ieși prost); îmborțoșa, vb. (a se îngrășa; Arg., a ieși prost); burtă, s. f. (pîntece; convexitate); burtăverde, s. m. (burghez, materialist, epicurian); burtos, adj. (pîntecos). Bg. burta provine din rom. (Candrea, Elemente, 407; Capidan, Raporturile, 226).
Sursa: Dicționarul etimologic român

BORȚ, borțuri, s. n. (Reg.) Pântecele umflat al femeii însărcinate.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

borț n., pl. urĭ (din borțos). Munt. Triv. Pîntece mare (la femeile grávide).
Sursa: Dicționaru limbii românești

borț (reg.) s. n., pl. bórțuri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

borț n. burtă mare (din sarcină): cu borțul la gură ISP. [Singular refăcut din pl. borți = burți].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

BORȚ, borțuri, s. n. (Reg.) Pântecele femeii gravide. – Et. nec.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)