bleasc s.m. (reg.) 1. suflet de animal. 2. grai, vorbă. 3. salivă, bale.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme
bleasc (ea dift.) n., pl. urĭ (vsl. blĭeskŭ, blĭskŭ, fulger, sclipire. V. bleștesc, lișteav). Vest orĭ nord. Rar. Suflet (de animal). a-țĭ lăsa gura bleasc, a-țĭ lăsa gura apă, a-țĭ veni mare poftă de o mîncare. Adv. Arg. Plin, încărcat, împopoțonat: cu pĭeptu bleasc de medaliĭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești
bleasc n. Mold. sufletul dobitoacelor. [Slav. BLĔSKŬ, fulger: aci sufletul animal e comparat cu o scânteie sau lumină fulgerătoare, aiurea cu un fum (v. abur)].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
BLEAȘC interj. Cuvânt care imită zgomotul umbletului prin băltoace. – Onomatopee.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a BLEAȘC interj. Cuvânt care imită zgomotul pe care îl face cineva când merge prin băltoace. – Onomatopee.Sursa: Dicționarul limbii române moderne bleașc (rar) interj.Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită BLEAȘC interj. (Rar) Cuvânt care imită zgomotul umbletului prin băltoace. – Onomatopee.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)