Am găsit 34 de definiții pentru cuvantul/cuvintele blanc:

BLANC1 s. n. 1. Piele tăbăcită, suplă și elastică, folosită în marochinărie. 2. Fâșie de material insensibil adăugată la capetele bobinelor de film sau de bandă magnetică pentru a le proteja. – Din germ. Blank.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

BLANC2, blancuri, s. n. Spațiu alb care desparte două cuvinte tipărite. – Din fr. blanc.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a


BLANC2 s. n. 1. spațiu alb care desparte două cuvinte tipărite. 2. (inform.) zonă dintr-un suport de date care nu conține înregistrări. 3. pauză albă și tremurătoare care apare uneori în emisiunile tv. (< fr. blanc)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

BLANC1 s. n. 1. piele tăbăcită, suplă și elastică, (colorată) pentru curelărie, harnașamente și articole tehnice. 2. fâșie de material insensibil care protejează capetele bobinelor de film sau de bandă magnetică. (< germ. Blank)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

BLANC1 s.n. 1. Piele tăbăcită vegetal, colorată sau cu fața naturală, folosită pentru curelărie, harnașamente și articole tehnice. 2. Fâșie de material insensibil care apără capetele bobinelor de film sau de bandă magnetică. [< germ. Blank].
Sursa: Dicționar de neologisme

BLANC2 s.n. 1. (Poligr.) Spațiu alb care desparte două cuvinte tipărite. 2. Pauză albă și tremurătoare care apare uneori la emisiunile de televiziune, dând senzația că „s-a rupt filmul”. [< fr. blanc].
Sursa: Dicționar de neologisme

blanc, s. invar. (intl.) bani.
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

BLANC [blã], Louis (1860-1903), arhitect elvețian stabilit în România. În spiritul Renașterii franceze, a elaborat planurile pentru clădirea Facultății de Medicină, a institutului „V. Babeș” din București, a Universității din Iași.
Sursa: Dicționar enciclopedic

BLANC (RAS EL-BIAD), cel mai nordic cap al Africii, la N de Bizerta (Tunisia), situat la 37º20’ lat. N și 9º51’ long. E.
Sursa: Dicționar enciclopedic

BLANC [blã], Louis (1811-1882), istoric și om politic francez. Socialist utopist. Membru al guvernului provizoriu în 1848; inițiatorul „Atelierelor naționale”.
Sursa: Dicționar enciclopedic

blanc, -ă adj. (sas. blank, neted). Care cîntărește cît trebuĭe (vorbind de banĭ): galbenĭ blancĭ. S.n. Pele tăbăcită lăsată la culoarea naturală: un toc de pistol de blanc, nu negru. Adv. În întregime: la alegerĭ a ĭeșit blanc lista luĭ Popescu.
Sursa: Dicționaru limbii românești

blanc1 (piele tăbăcită, material insensibil) s. n.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

blanc2 (spațiu alb) s. n., pl. bláncuri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

blanc a. se zice de monedele de aur ce cântăresc drept la cumpănă: galben cu blanc. [Sas. BLANK].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

Blanc m. 1. (Muntele), cel mai înalt pisc muntos al Europei în Alpi: 4810 m.; 2. (Capul), în Africa, pe coasta occidentală a Saharei.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

BLANC1 s. n. 1. Piele de bovine sau de porcine, tăbăcită vegetal, folosită în marochinărie. 2. Fâșie de material insensibil adăugată la capetele bobinelor de film sau de bandă magnetică pentru a le proteja. – Din germ. Blank.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

BLANC2, blancuri, s. n. Spațiu alb care desparte două cuvinte tipărite. – Din fr. blanc.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

BLANC1 s. n. 1. Piele tăbăcită, suplă și elastică, folosită în marochinărie. 2. Fâșie de material insensibil adăugată la capetele bobinelor de film sau de bandă magnetică pentru a le proteja. – Din germ. Blank.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

BLANC2, blancuri, s. n. Spațiu alb care desparte două cuvinte tipărite. – Din fr. blanc.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

BLANC2 s. n. 1. spațiu alb care desparte două cuvinte tipărite. 2. (inform.) zonă dintr-un suport de date care nu conține înregistrări. 3. pauză albă și tremurătoare care apare uneori în emisiunile tv. (< fr. blanc)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

BLANC1 s. n. 1. piele tăbăcită, suplă și elastică, (colorată) pentru curelărie, harnașamente și articole tehnice. 2. fâșie de material insensibil care protejează capetele bobinelor de film sau de bandă magnetică. (< germ. Blank)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

BLANC1 s.n. 1. Piele tăbăcită vegetal, colorată sau cu fața naturală, folosită pentru curelărie, harnașamente și articole tehnice. 2. Fâșie de material insensibil care apără capetele bobinelor de film sau de bandă magnetică. [< germ. Blank].
Sursa: Dicționar de neologisme

BLANC2 s.n. 1. (Poligr.) Spațiu alb care desparte două cuvinte tipărite. 2. Pauză albă și tremurătoare care apare uneori la emisiunile de televiziune, dând senzația că „s-a rupt filmul”. [< fr. blanc].
Sursa: Dicționar de neologisme

blanc, s. invar. (intl.) bani.
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

BLANC [blã], Louis (1860-1903), arhitect elvețian stabilit în România. În spiritul Renașterii franceze, a elaborat planurile pentru clădirea Facultății de Medicină, a institutului „V. Babeș” din București, a Universității din Iași.
Sursa: Dicționar enciclopedic

BLANC (RAS EL-BIAD), cel mai nordic cap al Africii, la N de Bizerta (Tunisia), situat la 37º20’ lat. N și 9º51’ long. E.
Sursa: Dicționar enciclopedic

BLANC [blã], Louis (1811-1882), istoric și om politic francez. Socialist utopist. Membru al guvernului provizoriu în 1848; inițiatorul „Atelierelor naționale”.
Sursa: Dicționar enciclopedic

blanc, -ă adj. (sas. blank, neted). Care cîntărește cît trebuĭe (vorbind de banĭ): galbenĭ blancĭ. S.n. Pele tăbăcită lăsată la culoarea naturală: un toc de pistol de blanc, nu negru. Adv. În întregime: la alegerĭ a ĭeșit blanc lista luĭ Popescu.
Sursa: Dicționaru limbii românești

blanc1 (piele tăbăcită, material insensibil) s. n.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

blanc2 (spațiu alb) s. n., pl. bláncuri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

blanc a. se zice de monedele de aur ce cântăresc drept la cumpănă: galben cu blanc. [Sas. BLANK].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

Blanc m. 1. (Muntele), cel mai înalt pisc muntos al Europei în Alpi: 4810 m.; 2. (Capul), în Africa, pe coasta occidentală a Saharei.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

BLANC1 s. n. 1. Piele de bovine sau de porcine, tăbăcită vegetal, folosită în marochinărie. 2. Fâșie de material insensibil adăugată la capetele bobinelor de film sau de bandă magnetică pentru a le proteja. – Din germ. Blank.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

BLANC2, blancuri, s. n. Spațiu alb care desparte două cuvinte tipărite. – Din fr. blanc.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)