blago-. Element sl. care intră în compunerea unui anumit număr de cuvinte, în care redă sensul gr. εὑ-. Cea mai mare parte a termenilor astfel compuși sînt înv.; singurul de circulație relativ generală este ultimul: blagocestie, s. f. (milă), din sl. blagočistije; blagocestiv, adj. (milos), din sl. blagočĭstivĭ; blagocin, s. m. (Mold., înv., arhiereu), din rus. blagočinnyi; blagodarenie, s. f. (mulțumire), din sl. blagodarenije; blagodari, baglodorî, vb. (a mulțumi), din sl. blagodariti; var. modernă blogodori, blodogori (a bombăni); cf. Șeineanu, Semasiol., 118; blagorodnic, adj. (nobil), din sl. blagorodĭnikŭ; blagorodni(ci)e, s. f. (noblețe); blagoslovi, vb. (a binecuvînta), din sl. blagosloviti; der. blagosloveală, blagoslovenie, s. f. (binecuvîntare); blagoslovitor, adj. (care blagoslovește).Sursa: Dicționarul etimologic român blágo-, prefix slavonesc ca înseamnă „bine” (ca și vgr. eŭ și ngr. ev), ca: blagoslovesc, curat. rom. binecuvîntez.
Sursa: Dicționaru limbii românești
Forme flexionare:
blago - Substantiv feminin, Vocativ, singular - pentru cuvantul blagă