Am găsit 13 definiții pentru cuvantul/cuvintele bălța:

BALTA, com. în jud. Mehedinți; 1.802 loc. (1991).
Sursa: Dicționar enciclopedic


Balta f. 1. V. Cetatea-de-Baltă; 2. insulă mare între Dunăre și brațul Borcea, străbătută de canaluri; 3. numele unei comune în Mehedinți și al unei plase în Doljiu, Romanați, Ialomița și Brăila.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

BALTA, com. în jud. Mehedinți; 1.802 loc. (1991).
Sursa: Dicționar enciclopedic

Balta f. 1. V. Cetatea-de-Baltă; 2. insulă mare între Dunăre și brațul Borcea, străbătută de canaluri; 3. numele unei comune în Mehedinți și al unei plase în Doljiu, Romanați, Ialomița și Brăila.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

BÁLTĂ, bălți, s. f. 1. Întindere de apă stătătoare, de obicei nu prea adâncă, având o vegetație și o faună acvatică specifică; zonă de luncă inundabilă, cu locuri în care stagnează apa; p. ext. lac. ◊ Expr. A rămâne (sau a sta, a zăcea) baltă = a fi lăsat în părăsire; a sta pe loc, a stagna. A lăsa baltă (ceva) = a lăsa (ceva) în părăsire, a nu se mai interesa (de ceva). A da cu bâta în baltă = a face un gest, a spune o vorbă care stânjenește prin caracterul ei nedelicat sau insolit. 2. Apă de ploaie adunată într-o adâncitură; groapă cu apă sau mocirlă; (prin exagerare) cantitate mare de lichid vărsat pe jos; băltoacă. – Probabil din sl. blato. Cf. alb. baltë.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

báltă (bắlți), s. f.1. Mlaștină. – 2. Luncă inundabilă a Dunării. – 3. Băltoacă. – Mr., megl. baltă, istr. bote. Origine incertă. Există două teorii referitoare la istoria acestui cuvînt. Conform primei, este vorba de un cuvînt autohton, care s-ar trage dintr-o rădăcină indo-europeană *bal-, ce poate fi identificată în germ. *pol- (v. germ. de mai sus pfuol, v. eng. pol.), lituan. balá, sl. blato, celt. *palta (J. Kurylowicz, Mélanges Vendryes, 1925, p. 308; REW 6177). Din aceeași rădăcină ar deriva un ilir *balton, pl. *balta; și de la această ultimă formă se consideră că pot proveni nu numai rom. baltă, ci și alb. baljtë, lom. palta, triest. paltan, piem. pauta, ngr. βάλτη, ngr. μπάλτα, βάλτα, și βάλτος, (Ascoli, Arch. glott., I, 261; G. Meyer, Neugr. St., II, 64; Berneker 70; DAR; Capidan, Raporturile, p. 461; Pascu, I, 179; Pușcariu, Lr., 180). Proveniența ilirică nu este imposibilă, chiar dacă ilirii nu ne sînt cunoscuți dat fiind că au trăit în regiuni mlăștinoase; iar extinderea cuvîntului în nordul Italiei ar fi o dovadă în favoarea acestei ipoteze. Cealaltă ipoteză, care a fost prima sub aspect cronologic, pare a fi mai puțin acceptată în prezent. Conform acesteia, baltă ar proveni din sl. blato, de unde provin și bg. blato, slov., ceh. blato, pol. bloto, rus. boloto (Miklosich, Slaw. Elem., 15; Cihac; Roesler 565; Philippide, Principii, II, 698). Această ipoteză întîmpină o gravă dificultate și anume metateza blabal, puțin probabilă în rom.; din această cauză, mai mulți specialiști încearcă să arate că termenul rom. provine dintr-o formă slavă *balto, anterioară metatezei lichidelor. (Skok, Archiv za arb. Star., II, 114; Nandriș, Mélanges École Roumaine, II, 1-25 și Dacor., VI, 350; Sandfeld 83; Vaillant, BL, XIV, 9). Faptul în sine nu este imposibil, dar pare puțin probabil; și este curios de semnalat că forma sl. ipotetică, anterioară metatezei, nu a lăsat urme în limbile sl. moderne; că singurele forme sl. cu metateză provin din rom. (astfel rut. balta, cf. Miklosich, Wander., 12 și Candrea, Elemente, 404; de asemenea bg. medie și bg. baltina, cf. Jagic, Arch. slaw. Phil., XXII, 32, Berneker 70 și Capidan, Raporturile, 230); și pe care însuși Miklosich, o vreme partizan al originii în sl. a cuvîntului, a ajuns să-l considere străin în sl., în Neugr, 11. Astfel stînd lucrurile, ipoteza autohtonă pare a întruni cele mai multe probabilități. Ngr. μπάλτα, provin din rom. (Murnu, Rum. Lehnvörter, 34), în vreme ce ngr. βάλτη, provine din iliră, după Triandaphyllidis, 150, și din alb., după G. Meyer, Neugr. St., II, 64. Der. băltac, s. n. (baltă); băltăcăi, băltăcări, vb. (a da din picioare); băltăceală, s. f. (bătăi din picior); băltăci, vb. (a se bălăci; a se forma băltoace); băltăreț, adj. (palustru); băltăreț, s. m. (vînt dinspre lunca Dunării, vînt de miazăzi); băltărie, s. f. (baltă, mlaștină); băltău, s. n. (băltoacă); bălți, vb. (a se forma băltoace); băltig, s,n, (baltă, mlaștină); băltină, s. f. (luncă, teren inundabil); băltiș, s. n. (teren mlăștinos); băltoacă, s. f. (baltă mică; bulhac); băltoc, s. n. (băltoacă); băltos, adj. (mlăștinos).
Sursa: Dicționarul etimologic român

BÁLTĂ, bălți, s. f. 1. Apă stătătoare permanentă, de obicei puțin adâncă și având o bogată vegetație acvatică; p. ext. lac. ◊ Expr. A rămâne (sau a sta, a zăcea) baltă = a fi lăsat în părăsire; a sta pe loc, a stagna. A lăsa baltă (ceva) = a lăsa (ceva) în părăsire, a nu se mai interesa (de ceva). A da cu bâta în baltă = a face o gafă. Are balta pește, se spune când ceva se află din belșug. ♦ Întindere de apă stătătoare rămasă în urma revărsării unui râu; regiune mlăștinoasă de la țărmul unor râuri. 2. Apă de ploaie adunată într-o adâncitură; groapă cu apă sau cu mocirlă; (prin exagerare) apă sau lichid vărsat pe jos. – V. băltoacă.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

báltă f., pl. bălțĭ și (est) belțĭ, ĭar vechĭ balte (il. baltom, pl. balta, vsl. bg. blato, rut. rus. bolóto, rut. [d. rom.] și bálta. Tot de acĭ: ung. Balaton, germ. Pla’ten-see, lacu Balaton; dalm. balta, it. nord balta, alb. bálĭtă, ngr. báltos, mgr. bálti, bálta. V. bolătăŭ). Lac (maĭ mic saŭ chear format din ploaĭe), apă stătătoare în natură. Adv. A lăsa, a rămînea baltă (un lucru), a lăsa, a rămînea neterminat. Dun. de jos. Insulă băltoasă (ca în Ial., Br. și Tulcea): a duce vitele’n baltă. V. heleșteŭ, ĭaz.
Sursa: Dicționaru limbii românești

báltă s. f., g.-d. art. bắlții; pl. bălți
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

baltă f. 1. massă de apă stătătoare; a rămânea baltă, a sta locului, a stagna; 2. massă de apă formată de ploaie. [Slav. BLATO, rut. BALTA].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

BÁLTĂ, bălți, s. f. 1. Întindere de apă stătătoare, de obicei nu prea adâncă, având o vegetație și o faună acvatică specifică; zonă de luncă inundabilă, cu locuri în care stagnează apa; p. ext. lac. ♦ Expr. A rămâne (sau a sta, a zăcea) baltă = a fi lăsat în părăsire; a sta pe loc, a stagna. A lăsa baltă (ceva) = a lăsa (ceva) în părăsire, a nu se mai interesa (de ceva). A da cu bâta în baltă = a face un gest, a spune o vorbă care stânjenește prin caracterul ei nedelicat sau insolit. 2. Apă de ploaie adunată într-o adâncitură; groapă cu apă sau mocirlă; (prin exagerare) cantitate mare de lichid vărsat pe jos; băltoacă. – Din sl. blato. Cf. alb. baltë.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

BĂLȚÁ, bălțez, vb. I. Tranz. (Fam.) A vopsi în culori variate (și nearmonizate); a tărca. – Din bălțat (der. regr.).
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

BĂLȚÁ, bălțez, vb. I. Tranz. (Fam.) A vopsi în culori stridente (și nearmonizate); a tărca. – Din bălțat (derivat regresiv).
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

Forme flexionare:

baltă - Adjectiv, feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul balt

balta - Adjectiv, feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, articulat - pentru cuvantul balt