ASERȚIÚNE, aserțiuni, s. f. (Fil.) Enunț care este dat ca adevărat; p. gener. afirmație. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. assertion, lat. assertio, -onis.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a ASERȚIUNE s. f. (log.) enunț, afirmativ sau negativ, dat ca adevărat; (p. ext.)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
ASERȚIÚNE s.f. Afirmație (care nu este însoțită de o probă); judecată care exprimă constatarea unei stări de fapt. [Pron. -ți-u-. / pl. -ni, gen. -nii. / cf. fr. assertion, it. asserzione, lat. assertio < asserere – a afirma].
Sursa: Dicționar de neologisme
ASERȚIÚNE, aserțiuni, s. f. Afirmație. [Pr.: -ți-u-] – Fr. assertion (lat. lit. assertio, -onis).Sursa: Dicționarul limbii române moderne *aserțiúne f. (lat. assértio, -ónis. V. in-serțiune). Afirmațiune, lucru pe care-l susțiĭ ca adevărat.
Sursa: Dicționaru limbii românești
aserțiúne (-ți-u-) s. f., g.-d. art. aserțiúnii; pl. aserțiúniSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită aserțiune f. afirmațiune pozitivă.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
ASERȚIÚNE, aserțiuni, s. f. (Log.) Enunț, afirmativ sau negativ, care este dat ca adevărat; p. gener. afirmație. [Pr.: -ți-u-] – Din fr. assertion, lat. assertio, -onis.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)