APOTEOZÁ, apoteozez, vb. I. Tranz. (În antichitatea greco-romană) A trece un erou sau un împărat în rândul zeilor. ♦ Fig. A aduce laude și onoruri excepționale, a ridica în slavă (pe cineva sau ceva). [Pr.: -te-o-] – Din fr. apothéoser.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a APOTEOZÁ vb. tr. 1. (ant.) a trece în rândul zeilor; a deifica, a diviniza. 2. (fig.) a acorda (cuiva) onoruri neobișnuite; a preamări, a slăvi. (< fr. apothéoser)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
APOTEOZÁ vb. I. tr. (Ant.) A pune (un erou, un împărat) în rândul zeilor; a zeifica, a diviniza. ♦ (Fig.) A lăuda exagerat, a acorda (cuiva) onoruri neobișnuite. [< apoteoză].
Sursa: Dicționar de neologisme
APOTEOZÁ, apoteozez, vb. I. Tranz. (În antichitatea greco-romană) A pune un erou sau un împărat în rândul zeilor; a diviniza. ♦ Fig. A aduce laude și onoruri neobișnuite, a ridica în slavă ceva sau pe cineva. [Pr.: -te-o-] – Fr. apothéoser.Sursa: Dicționarul limbii române moderne apoteozá (a ~) (rar) (-te-o-) vb., ind. prez. 3 apoteozeázăSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită APOTEOZÁ, apoteozez, vb. I. Tranz. (În antichitatea greco-romană) A trece un erou sau un împărat în rândul zeilor. ♦ Fig. A aduce laude și onoruri excepționale, a ridica în slavă (pe cineva sau ceva). [Pr.: -te-o-] – Din fr. apothéoser.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) APOTEÓZĂ, apoteoze, s. f. (În antichitatea greco-romană) Solemnitate, festivitate prin care un erou sau un împărat era zeificat. ♦ Fig. Onoruri extraordinare aduse cuiva; preamărire, slăvire, glorificare. [Pr.: -te-o-] – Din fr. apothéose, lat. apotheosis.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a
APOTEÓZĂ s. f. 1. (ant.) solemnitate de trecere (a unui erou, a unui împărat) în rândul zeilor. 2. (fig.) preamărire, slăvire, glorificare. 2. denumire a scenelor finale cu caracter solemn și triumfal din opere sau balete; încheiere solemnă a unei piese muzicale. (< fr. apothéose, lat., gr. apotheosis)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
APOTEÓZĂ s.f. (Ant.) Trecere (a unui erou, a unui împărat) în rândul zeilor; zeificare, divinizare. ♦ (Fig.) Onoruri extraordinare aduse cuiva; slăvire, glorificare. ♦ Denumire a scenelor finale cu caracter solemn și triumfal din opere sau balete; încheiere solemnă a unei piese muzicale. [< fr. apothéose, cf. lat., gr. apotheosis – trecere în rândul zeilor].
Sursa: Dicționar de neologisme
APOTEÓZĂ, apoteoze, s. f. (În antichitatea greco-romană) Divinizare a unui erou sau a unui împărat. ♦ Fig. Preamărire, slăvire, glorificare. [Pr.: -te-o-] – Fr. apothéose (lat. lit. apotheosis).Sursa: Dicționarul limbii române moderne *apoteóză f., pl. e (vgr. apothéosis, d. theós, zeu). Punerea în rîndu zeilor, deificare, divinizare: apoteoza luĭ Ercule. Fig. Onorurĭ extraordinare făcute cuĭva.
Sursa: Dicționaru limbii românești
apoteóză (-te-o-) s. f., g.-d. art. apoteózei; pl. apoteózeSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită apoteoză f. 1. punerea în rândul zeilor: apoteoza lui Hercule; 2. fig. onoruri extraordinare acordate unui om în vieață sau după moarte: asistă chiar în vieață l´a sale apoteoze AL.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
APOTEÓZĂ, apoteoze, s. f. (În antichitatea greco-romană) Solemnitate, festivitate prin care un erou sau un împărat era zeificat. ♦ Fig. Onoruri extraordinare aduse cuiva; preamărire, slăvire, glorificare. [Pr.: -te-o-] – Din fr. apothéose, lat. apotheosis.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)