Am găsit 33 de definiții pentru cuvantul/cuvintele aman:

AMÁN interj., subst. 1. Interj. (Înv.) Îndurare! iertare! 2. Subst. (În expr.) A fi (sau a ajunge) la aman = a fi (sau a ajunge) la mare strâmtoare. A lăsa (pe cineva) la aman = a părăsi (pe cineva) când are nevoie de ajutor. – Din tc. aman.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a


amán interj. – Milostenie, iertare. – Mr., megl. aman. Tc. amán, din arab. amān (Șeineanu, II, 18; Lokotsch 66); cf. ngr. ἀμάν, alb., bg., fr. aman, sp. amán, ultimele direct din arab. Cf. aliman.
Sursa: Dicționarul etimologic român

AMAN, Theodor (1831-1891, n. Cîmpulung), pictor și grafician român. A oscilat între academism și romantism, prezentînd puternice trăsături realiste și, în meșteșug, receptivitate la înnoiri impresioniste. Compoziții cu teme istorice („Izgonirea turcilor de la Călugăreni”, „Boerii surprinși la ospăț de trimișii lui Vlad Țepeș”), tablori de gen („Horă la Aninoasa”, „Bal mascat în atelier”, „Pe terasă la Sinaia”). Portrete („Principesa Zoe Brîncoveanu”), naturi moarte. În creația sa de gravor (acvaforte) îmbrățișează o tematică similară cu a picturii. Fondator, alături de Gh. Tattarescu, al Școlii de Arte Frumoase din București, pe care o conduce pînă la sfîrșitul vieții. M. post-mortem al Acad. (1991).
Sursa: Dicționar enciclopedic

AMÁN interj. Îndurare! iertare! ◊ Expr. A fi (sau a ajunge) la aman = a fi (sau a ajunge) la mare strâmtoare. A lăsa (pe cineva) la aman = a părăsi (pe cineva) când e la mare nevoie. – Tc. aman.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

amán (turc. ar. aman. V. aliman) interj. pin [!] care musulmaniĭ imploră cruțarea viețiĭ. A ajunge, a fi la aman, a ajunge, a fi la mare nevoĭe (la extrem). Loc. adv. Amán-zamán, zor-nevoĭe, cu orĭ-ce preț, numaĭ de cît: zice să-ĭ daŭ, că alt-fel, aman-zaman, moare!
Sursa: Dicționaru limbii românești

amán1 (înv.) interj.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

amán2 (în expr. la ~) s. n.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

aman ! int. 1. grație, iertare ! (strigătul Mahomedanilor în luptă): aman ! ei cu toți răcnia POP.; 2. exclamațiune sentimentală în cântecele populare: ah ! aman ! aman ! 3. (ironic) spre a cere iertare; ia acuș te scarpin... de-i zice aman, puiule ! CR. [Turc. AMAN].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

Aman m. ministru al lui Ahasver (Assuerus), regele Perșilor, care căută să prăpădească pe Evrei, scăpați de regina Estera (510 a. Cr.).
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

Aman (Teodor) m. pictor de istorie națională și acvarelist român (1827-1891).
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

AMÁN interj., s. n. 1. Interj. (Înv.) Îndurare ! iertare ! 2. S. n. (În expr.) A fi (sau a ajunge) la aman = a fi (sau a ajunge) la mare strâmtoare. A lăsa (pe cineva) la aman = a părăsi (pe cineva) când are nevoie de ajutor. – Din tc. aman.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

AMÁN interj., subst. 1. Interj. (Înv.) Îndurare! iertare! 2. Subst. (În expr.) A fi (sau a ajunge) la aman = a fi (sau a ajunge) la mare strâmtoare. A lăsa (pe cineva) la aman = a părăsi (pe cineva) când are nevoie de ajutor. – Din tc. aman.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

amán interj. – Milostenie, iertare. – Mr., megl. aman. Tc. amán, din arab. amān (Șeineanu, II, 18; Lokotsch 66); cf. ngr. ἀμάν, alb., bg., fr. aman, sp. amán, ultimele direct din arab. Cf. aliman.
Sursa: Dicționarul etimologic român

AMAN, Theodor (1831-1891, n. Cîmpulung), pictor și grafician român. A oscilat între academism și romantism, prezentînd puternice trăsături realiste și, în meșteșug, receptivitate la înnoiri impresioniste. Compoziții cu teme istorice („Izgonirea turcilor de la Călugăreni”, „Boerii surprinși la ospăț de trimișii lui Vlad Țepeș”), tablori de gen („Horă la Aninoasa”, „Bal mascat în atelier”, „Pe terasă la Sinaia”). Portrete („Principesa Zoe Brîncoveanu”), naturi moarte. În creația sa de gravor (acvaforte) îmbrățișează o tematică similară cu a picturii. Fondator, alături de Gh. Tattarescu, al Școlii de Arte Frumoase din București, pe care o conduce pînă la sfîrșitul vieții. M. post-mortem al Acad. (1991).
Sursa: Dicționar enciclopedic

AMÁN interj. Îndurare! iertare! ◊ Expr. A fi (sau a ajunge) la aman = a fi (sau a ajunge) la mare strâmtoare. A lăsa (pe cineva) la aman = a părăsi (pe cineva) când e la mare nevoie. – Tc. aman.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

amán (turc. ar. aman. V. aliman) interj. pin [!] care musulmaniĭ imploră cruțarea viețiĭ. A ajunge, a fi la aman, a ajunge, a fi la mare nevoĭe (la extrem). Loc. adv. Amán-zamán, zor-nevoĭe, cu orĭ-ce preț, numaĭ de cît: zice să-ĭ daŭ, că alt-fel, aman-zaman, moare!
Sursa: Dicționaru limbii românești

amán1 (înv.) interj.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

amán2 (în expr. la ~) s. n.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

aman ! int. 1. grație, iertare ! (strigătul Mahomedanilor în luptă): aman ! ei cu toți răcnia POP.; 2. exclamațiune sentimentală în cântecele populare: ah ! aman ! aman ! 3. (ironic) spre a cere iertare; ia acuș te scarpin... de-i zice aman, puiule ! CR. [Turc. AMAN].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

Aman m. ministru al lui Ahasver (Assuerus), regele Perșilor, care căută să prăpădească pe Evrei, scăpați de regina Estera (510 a. Cr.).
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

Aman (Teodor) m. pictor de istorie națională și acvarelist român (1827-1891).
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

AMÁN interj., s. n. 1. Interj. (Înv.) Îndurare ! iertare ! 2. S. n. (În expr.) A fi (sau a ajunge) la aman = a fi (sau a ajunge) la mare strâmtoare. A lăsa (pe cineva) la aman = a părăsi (pe cineva) când are nevoie de ajutor. – Din tc. aman.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

AMÁN interj., subst. 1. Interj. (Înv.) Îndurare! iertare! 2. Subst. (În expr.) A fi (sau a ajunge) la aman = a fi (sau a ajunge) la mare strâmtoare. A lăsa (pe cineva) la aman = a părăsi (pe cineva) când are nevoie de ajutor. – Din tc. aman.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

amán interj. – Milostenie, iertare. – Mr., megl. aman. Tc. amán, din arab. amān (Șeineanu, II, 18; Lokotsch 66); cf. ngr. ἀμάν, alb., bg., fr. aman, sp. amán, ultimele direct din arab. Cf. aliman.
Sursa: Dicționarul etimologic român

AMAN, Theodor (1831-1891, n. Cîmpulung), pictor și grafician român. A oscilat între academism și romantism, prezentînd puternice trăsături realiste și, în meșteșug, receptivitate la înnoiri impresioniste. Compoziții cu teme istorice („Izgonirea turcilor de la Călugăreni”, „Boerii surprinși la ospăț de trimișii lui Vlad Țepeș”), tablori de gen („Horă la Aninoasa”, „Bal mascat în atelier”, „Pe terasă la Sinaia”). Portrete („Principesa Zoe Brîncoveanu”), naturi moarte. În creația sa de gravor (acvaforte) îmbrățișează o tematică similară cu a picturii. Fondator, alături de Gh. Tattarescu, al Școlii de Arte Frumoase din București, pe care o conduce pînă la sfîrșitul vieții. M. post-mortem al Acad. (1991).
Sursa: Dicționar enciclopedic

AMÁN interj. Îndurare! iertare! ◊ Expr. A fi (sau a ajunge) la aman = a fi (sau a ajunge) la mare strâmtoare. A lăsa (pe cineva) la aman = a părăsi (pe cineva) când e la mare nevoie. – Tc. aman.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

amán (turc. ar. aman. V. aliman) interj. pin [!] care musulmaniĭ imploră cruțarea viețiĭ. A ajunge, a fi la aman, a ajunge, a fi la mare nevoĭe (la extrem). Loc. adv. Amán-zamán, zor-nevoĭe, cu orĭ-ce preț, numaĭ de cît: zice să-ĭ daŭ, că alt-fel, aman-zaman, moare!
Sursa: Dicționaru limbii românești

amán1 (înv.) interj.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

amán2 (în expr. la ~) s. n.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

aman ! int. 1. grație, iertare ! (strigătul Mahomedanilor în luptă): aman ! ei cu toți răcnia POP.; 2. exclamațiune sentimentală în cântecele populare: ah ! aman ! aman ! 3. (ironic) spre a cere iertare; ia acuș te scarpin... de-i zice aman, puiule ! CR. [Turc. AMAN].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

Aman m. ministru al lui Ahasver (Assuerus), regele Perșilor, care căută să prăpădească pe Evrei, scăpați de regina Estera (510 a. Cr.).
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

Aman (Teodor) m. pictor de istorie națională și acvarelist român (1827-1891).
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

AMÁN interj., s. n. 1. Interj. (Înv.) Îndurare ! iertare ! 2. S. n. (În expr.) A fi (sau a ajunge) la aman = a fi (sau a ajunge) la mare strâmtoare. A lăsa (pe cineva) la aman = a părăsi (pe cineva) când are nevoie de ajutor. – Din tc. aman.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

Forme flexionare:

amân - Verb, Conjunctiv, prezent, persoana I, singular - pentru cuvantul amâna

amân - Verb, Indicativ, prezent, persoana I, singular - pentru cuvantul amâna