ALÁMĂ, (2, 3) alămuri, s. f. 1. Aliaj de cupru și zinc, galben-auriu, maleabil, ductil, ușor de prelucrat, cu numeroase și variate întrebuințări în industrie. 2. (La pl.) Obiecte de alamă (1); alămărie2. 3. (La pl.) Instrumente muzicale de suflat din alamă (1). – Cf. it. lama „placă de metal”.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a ALÁMĂ s. f. 1. aliaj de cupru și zinc. 2. (pl.) obiect din acest aliaj; instrumente muzicale de suflat din alamă (1). (după it. lama)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
alámă (alắmuri), s. f. – Aliaj de cupru și zinc. Ngr. μάλαμα „aur”, de unde mr. malamă, amálomă „aur”, alb. malamë „aur”. Schimbarea fonetică și semantică este curioasă. Pare a fi vorba de o etimologie populară, datorată confuziei între aur și alamă (foarte folosită odinioară în ornamentație, de ex. în lucrările de marchetărie). Analogia care se impune între alamă și aramă ar putea explica schimbarea de accent. De asemenea trebuie să se fi produs o despărțire la *μ’ἄλαμα, înțeles ca un presupus *μὲ ἄλαμα „ cu aur” (aceeași pierdere a lui μ inițial în ngr. μασάμαυα › aramafta, formulă de imprecație, cf. N. Grămadă, Codrul Cosminului, IV, 309). Lambrior 373, Hasdeu 674 și DAR pleacă de la it. lama › sb. lama „tinichea”; Densusianu, Rom., XXXIII, 273, pleacă de la ngr. λάμα, iar Körting 5406 de la lat. lamina, ipoteză abandonată. Der. alămar, s. m.; alămărie, s. f.; alămat, alămit, adj. (bătut cu cuie de alamă); alămiu, adj.Sursa: Dicționarul etimologic român ALÁMĂ, (2) alămuri, s. f. 1. Aliaj de cupru și zinc, galben-auriu, cu numeroase întrebuințări în industrie. 2. (La pl.) Obiecte de alamă (1). – Comp. it. lama.Sursa: Dicționarul limbii române moderne alámă f. fără pl. (it. lama și alama, d. lat. lámina, lamă, limba de metal). Aliaj galben compus din 67 de părțĭ de aramă și 33 de zinc. Pl. n. alămurĭ, vase orĭ alte lucrurĭ de alamă. V. bronz.
Sursa: Dicționaru limbii românești
alámă s. f., g.-d. art. alámei; (obiecte) pl. alắmuriSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită alamă f. 1. amestec de aramă și de zinc, de o coloare galbenă lucioasă, din care se fac instrumente de fizică, diferite obiecte de artă și instrumente muzicale; 2. pl. alămuri, vase sau unelte de alamă. [Cf. it, LAMA, placă de metal (v. acioae)].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
ALÁMĂ, (2, 3) alămuri, s. f. 1. Aliaj de cupru și zinc, galben-auriu, maleabil, ductil, ușor de prelucrat, cu numeroase și variate întrebuințări în industrie. 2. (La pl.) Obiecte de alamă (1); alămărie2. 3. (La pl.) Instrumente muzicale de suflat din alamă (1). – Cf. it. l a m a „placă de metal”.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) ALÁMĂ, (2) alămuri, s. f. 1. Aliaj de cupru și zinc, de culoare galbenă-aurie, mai tare decît cuprul și foarte rezistent la umezeală; are numeroase întrebuințări în industrie. Chelia lui sclipește în soare ca o alamă de la locomotivă. SAHIA, N. 30. Zvîrr! cu pravila cea mare după călugări. Apoi, umflînd un sfeșnic zdravăn de alamă, după dînșii, să-i afurisească. CREANGĂ, A. 79. Este-un cort... Cu țărușe De aramă, Cu cîrlige De alamă.
TEODORESCU, P. P. 477. 2. (La pl.) Obiecte (mai ales instrumente muzicale) De alamă (1). Fanfara din grădina orașului continuă să urle. Alămurile și toba ei se-aud pînă in mahalale și dincolo de ele. PAS, L. I 289. Pe șina proaspătă s-a scos încă o locomotivă... cu alămuri noi, care sclipesc în soare. SAHIA, N. 29.
Sursa: Dicționarul limbii române literare contemporane