Am găsit 8 definiții pentru cuvantul/cuvintele aiurea:

AIÚREA adv., adj. 1. Adv. În alt loc, în altă parte; undeva, altundeva. ◊ Într-aiurea = fără țintă; la întâmplare. ◊ Expr. A vorbi aiurea = a vorbi fără rost, a bâigui. ◊ (Cu valoare de interj. fam.) Aiurea! N-ai dreptate. 2. Adj. (Fam.) Zăpăcit, aiurit, cu capu-n nori. [Pr.: a-iu-.Var.: aiúre adv.] – Lat. aliubi + re + a.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a


aiúrea, adv.1. În altă parte, undeva. – 2. Cu capul în nori, în mod inconștient. – Var. aiuri, aiure.Mr. (n)al’iurea, megl. l’urea, istr. (a)l’ure. Compunere ale cărei elemente nu sînt complet clare. Prima parte trebuie să fie ălῑbῑ „în altă parte”, pentru rezultatul căreia cf. iu. A doua parte este mai dificil de explicat. Plecînd de la analogia cu ubivis „oriunde vrei”, se poate presupune că este vorba de forma vulg. a lui vis, adică *volet (Bourciez 79) redus datorită folosirii sale enclitice (cf. pronunțarea actuală a acestui vb. în rom.: (v)om, (v)eți, (v)or). În orice caz, grupul final -re fie că reprezintă lat. *(vo)let fie că are altă origine, apare în mai multe formațiuni adv. rom., cf. altminteri, pretutindeni (‹ pretutindere), oare. Pentru rom. s-ar putea explica formarea lui aiurea și pe baza lui *ubi volet, construcție cu totul paralelă cu ubivis; însă formele dialectale presupun prezența lui alibi. În mod normal, explicațiile anterioare pleacă de la aliubi (Crețu 305; Candrea-Dens., 29; REW 347; Drăganu, Dacor., IX, 265) și de la corespondența sau analogia cu fr. ailleurs, v. sp. alubre, port., gal. alhur. Este posibil, totuși, să fie întîmplătoare coincidența între aceste limbi și rom., căci forma *aliore care se postulează în cazul acestor limbi (REW 347; Gamillscheg 21) nu ar putea da rezultatul rom. Dificultatea cea mai mare este la -re care s-a încercat explicată prin lat. libet, puțin probabil. Cipariu, Gram., 364, urmat de Scriban, pleacă de la lat. aliorsum, care pare și mai dificil. Popescu-Ciocănel derivă vb. aiuri de la tc. hayir „stupefiat”. Der. aiura (var. aiuri), vb. (a delira); aiureală, s. f. (delir, extravaganță; Arg., somn, acțiunea de a dormi); aiurit, s. m. (fam., nebun, prost); aiuritor, adj. (delirant). Pentru specializarea sensurilor lui aiura, față de aiuri, cf. Iordan, BF, II, 63.
Sursa: Dicționarul etimologic român

AIÚREA adv. În alt loc, în altă parte; undeva, departe. ◊ Într-aiurea = fără țintă; la întâmplare. ◊ Expr. A vorbi aiurea = a vorbi fără rost. ◊ (Cu valoare de interjecție, fam.) Aiurea! N-ai dreptate. ♦ (Adjectival) Zăpăcit. [Var.: aiúre adv.] – Lat. aliubi + re + a.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

aĭúrea adv. (lat. aliorsum, a. î., de unde și fr. ailleurs. V. nicăĭurea și pururea). Trans. Mold. În altă parte, în alt loc: s' a dus aĭurea, doarme aĭurea. A fi cu gîndu aĭurea, a fi distrat. A vorbi într' aĭurea, a aĭura, a abera, a delira. – Vechĭ și aĭurele(a), aĭurile(a).
Sursa: Dicționaru limbii românești

aiúrea adv.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

aiurea adv. 1. în alt loc; fig. cu gândul aiurea, distrat; 2. într´aiurea, fără șir, ca un nebun; vorbește într’aiurea, delirează, buiguește. [Lat. *ALIUBI, aiu-(re), cu un sufix amplificativ].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

AIÚREA adv., adj. 1. Adv. în alt loc, în altă parte; undeva, altundeva. ◊ Într-aiu­rea = fără țintă; la întâmplare. ◊ Expr. A vorbi aiurea = a vorbi fără rost, a bâigui. ◊ (Cu valoare de interj., fam.) Aiurea ! N-ai dreptate. 2. Adj. (Fam.) Zăpăcit, aiurit, cu capu-n nori. [Var.: aiúre adv.] – Lat. aliubi + re + a.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

AIÚREA adv.. (Uneori în opoziție cu aici) În alt loc, în altă parte; undeva, departe. Eu cred c-a obosii pădurea, Căci ziua-ntreag-a tot cîntat Și tace-acum gîndind aiurea. COȘBUC, P. II 50. Danțul, muzica, pădurea, Pe acestea le-ndrăgii, Nu chiliile pustii Unde plîngi, gîndind aiurea! EMINESCU, O. I 102. (Precedat de prepoziții, cu sensul determinat de acestea) De aiurea = din alt loc, din altă parte. Pe aiurea = prin alte locuri, pe altundeva. Aș fi foarte mulțumită dac-aș obține și pe aiurea un rezultat atît de bun. ALECSANDRI, T. 1318. De pe aiurea = de prin alte locuri, de prin alte părți. Într-aiurea = a) (cu sens local) fără țintă. V. razna; b) (cu sens modal) la întîmplare, cu gîndul departe. Răsfoiam o carte într-aiurea.Ghiță Botgros e cu chef, dar nu se cumpănește, nici nu vorbește într-aiurea... SADOVEANU, O. I 74. ◊ Expr. A vorbi aiurea (sau într-aiurea) = a vorbi fără rost, a spune absurdități. (F i g.) Printre spice [vîntul] șoptește. Vorbind aiurea și-alintat. COȘBUC, P. I 88. (Familiar) A călca într-aiurea = a se abate de la calea dreaptă, a avea purtări rele. Iubești pe alta... – Ai nebunit? – Te-am înțeles eu de mult că-mi calci într-aiurea! ALECSANDRI, T. 1017. ◊ (Cu valoare de interjecție, familiar) Vom săvîrși masacre, domnule colonel? Destul se masacrează populația civilă... – Aiurea! Asta nu-i în dreptul d-tale de judecată. CAMILAR, N. I 151. ♦ (Adjectival, familiar) Zăpăcit, aiurit. E cam aiurea. – Variantă: aiúre (ALECSANDRI, T. 111, KOGĂLNICEANU, S. 203) adv.
Sursa: Dicționarul limbii române literare contemporane

Forme flexionare:

aiurea - Verb, Indicativ, imperfect, persoana a III-a, singular - pentru cuvantul aiuri