AFINÁ, afinez, vb. I. Tranz. 1. A separa de impurități o masă metalică. 2. A subția firele de lână, de bumbac etc. – Din fr. affiner, it. affinare.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a AFINÁ vb. I. tr. 1. A înlătura impuritățile dintr-o masă metalică. 2. (Text.) A subția, a face firele foarte fine. [< fr. affiner].
Sursa: Dicționar de neologisme
AFINÁ vb. tr. 1. a elimina, în timpul topirii, bulele de aer, impuritățile dintr-o masă metalică ori sticloasă. 2. (text.) a subția firele. (< fr. affiner)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
AFINÁ, afinez, vb. I. Tranz. 1. A separa de impurități o masă metalică. 2. A subția firele de lână, de bumbac etc. – Fr. affiner (it. affinare).Sursa: Dicționarul limbii române moderne afiná (a ~) (a separa de impurități, a subția firele) vb., ind. prez. 3 afineázăSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită AFINÁ, afinez, vb. I. Tranz. 1. A separa de impurități o masă metalică. 2. A subția firele de lână, de bumbac etc. – Din fr. affiner, it. affinare.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) AFINÁ, afinez, vb. I. T r a n z. 1. (Complementul indică o masă metalică, uneori în stare lichidă) A separa de impurități (prin metode chimice sau electrolitice). 2. (Cu privire la fire de lînă, de bumbac etc.) A subția, a face foarte fin.
Sursa: Dicționarul limbii române literare contemporane
ÁFINĂ, afine, s. f. Fructul comestibil al afinului1, o bacă în formă de bobiță neagră-albăstruie, brumată, cu gust acrișor. – Forma feminină a lui afin1.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a ÁFINĂ, afine, s. f. Fructul comestibil al afinului1, în formă de bobiță neagră-albăstruie. – Forma feminină a lui afin1.Sursa: Dicționarul limbii române moderne ÁFINĂ, afine, s. f. Fructul comestibil al afinului1, o bacă în formă de bobiță neagră-albăstruie, brumată, cu gust acrișor. – Din afin1.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) áfină f., pl. e (din dafin infl. de lat. ácinus și ácinum, pl. ácina, bobiță, bacă. D. rom. vine ung. afónya și áfonya. Fruct de afin.
Sursa: Dicționaru limbii românești
áfină1 (fruct) s. f., g.-d. art. áfinei; pl. áfineSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită afínă2 (rudă) s. f., g.-d. art. afínei; pl. afíneSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită afină f. broboană de afin din care se fac conserve și siropuri răcoritoare; sucul lor roșu închis se întrebuințează spre a văpsi stofe și pentru colorarea artificială a vinurilor.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
AFÍNĂ, afine, s. f. Fructul comestibil al afinului, în formă de bobiță neagră-albăstruie, cu gust ușor astringent. Pe prietenul nostru Alecu l-am hrănit cu caș și cu miel fript și l-am cinstit cu rachiu de afine. SADOVEANU, N. F. 172.
Sursa: Dicționarul limbii române literare contemporane
afîna (afînéz, afînát) vb. – A face ca un material solid să fie mai puțin compact sau mai moale. Lat. *affēnāre, de la fēnum „fîn”; este operația care se face de obicei cu fînul ca să se usuce, cf. *fēnāre › v. fr. fener, fr. faner. DAR îl derivă direct de la fîn.Sursa: Dicționarul etimologic român AFÎNÁ, afînez, vb. I. Tranz. (Cu privire la pămînt, la zăpadă etc., în opoziție cu îndesa) A face să fie rar, neîndesat (întocmai ca finul); a face mai puțin compact. Grădinarul afînează pămîntul.
Sursa: Dicționarul limbii române literare contemporane
Forme flexionare:
afina - Adjectiv, feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, articulat - pentru cuvantul afin
afină - Adjectiv, feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul afin