AFÁRĂ adv. Dincolo de limitele unui spațiu închis sau apropiat; în exterior. ◊ Loc. conj. Afară numai dacă nu... = numai cu condiția ca..., afară de cazul când... ◊ Loc. prep. (În) afară de... = fără a mai socoti și... ◊ Expr. A da afară = a scoate (cu forța) de undeva; a elimina, a exclude; a concedia dintr-un post. Afară din cale sau din cale-afară = peste măsură, neobișnuit de... ♦ (Cu valoare de interjecție) Ieși! pleacă! du-te! – Lat. ad foras.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a afară, adv. 1. Dincolo de limitele unui spațiu închis, în exterior. 2. Cu excepția, (în) afară de. – Mr. afoară, megl. nafară, istr. (a)fǫrę. Lat. ād fŏras (Pușcariu 33; Candrea-Dens., 550; REW 265; DAR); cf. v. it. affuori (it. fuori, fuora), v. fr. afors (fr. hors), v. sp. afuera (sp. fuera), v. port. afora (port. fora). Sensul 2, condiționat de prep. de, este de asemenea romanic, cf. it. fuor di, fr. en dehors de, sp. fuera de.Sursa: Dicționarul etimologic român
afară adv. 1. (deț.) în lumea liberă, libertate 2. în străinătate 3. (în perioada comunistă) în Occident, dincolo de Cortina de Fier 4. (în sport – d. un joc) (disputat) în deplasare, pe terenul echipei adverseSursa: Dicționar de argou al limbii române AFÁRĂ adv. Dincolo de limitele unui spațiu închis; în exterior. ◊ Afară de aceasta = pe lângă aceasta, în plus. ◊ Din cale-afară sau afară din cale = peste măsură, neobișnuit, foarte. ◊ Loc. conj. (Pleonastic) Afară numai dacă nu... = numai cu condiția ca..., afară de cazul când... ◊ Loc. prep. Afară de... = cu excepția..., fără a mai socoti și... ◊ Expr. A da afară = a scoate cu forța; a elimina, a exclude; a concedia dintr-un post. (Reg.) A-și ieși afară din răbuș = a-și pierde cumpătul, a-și ieși din fire. ♦ (Cu valoare de interjecție) Ieși! pleacă! du-te! – Lat. ad-foras.Sursa: Dicționarul limbii române moderne AFÁRĂ adv. Dincolo de limitele unui spațiu închis sau apropiat; în exterior. ◊ Loc. conj. Afară numai dacă nu... = numai cu condiția ca..., afară de cazul când... ◊ Loc. prep. (În) afară de... = fără a mai socoti și... Afară de... = cu excepția a...; fără a mai socoti și... ◊ Expr. A da afară = a scoate (cu forța) de undeva; a elimina, a exclude; a concedia dintr-un post. Afară din cale sau din cale-afară = peste măsură, neobișnuit de... ♦ (Cu valoare de interjecție) Ieși! pleacă! du-te! – Lat. ad foras.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) afáră adv. de loc și de mișcare (din afoară, lat. ad, la, și fŏras, afară; vit. affuóri, azĭ fuori, sp. afuera. V. fără). Nu în ăuntru [!], în exterior: a dormi afară din casă, a ĭeși afară din casă, a umbla pe afară. Afară din lege, scos de supt forța legiĭ. Eŭf. A ĭeși afară, a-țĭ deșerta mațele. Afară de, fără, de cît numaĭ: să n' aĭ alțĭ dumnezeĭ afară de mine. Afară de asta saŭ afară de aceĭa, deosebit de asta, pe lîngă asta. Pe din afară, pe la exterior. Fig. Din memorie, pe de rost: a ști lecțiunea pe din afară. Afară din cale saŭ din cale afară, extraordinar, peste măsură. – Fals în afară orĭ din afară (fr. en dehors, du dehors) îld. afară, de afară: afară de asta, relele vin de afară. – Interj. Afară! Ĭeșĭ!
Sursa: Dicționaru limbii românești
afáră adv.Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
afară adv. ce nu s´află înlăuntru; afară de, fără; pe din afară, pe de rost; afară din cale, extraordinar, peste măsură, fără cuvânt. [Lat. AFORAS] ║ int. afară ! pleacă !
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
AFÁRĂ adv. (Cu sens local, în opoziție cu înăuntru) Dincolo de limitele unui spațiu îngrădit (acoperit, închis etc.); în exterior. Omul... ședea afară pe scara vagonului. DUMITRIU, B. F. 5. Afară e soare sub nor, Dar haină de aur e norul. COȘBUC, P. II 47. Vine cu gîndul să măture scrumul afară. CREANGĂ, P. 255. Afară plouă, ninge, afară-i vijelie Și crivățul aleargă pe cîmpul înnegrit. ALECSANDRI, O. 164. ◊ Expr. A da afară = a) a scoate (pe cineva sau ceva) cu forța din locul unde se află, a îndepărta, a elimina, a exclude; (ieșit din uz, cu privire la o persoană angajată într-un post) a concedia. Nici unul dintre prieteni nu s-a lăsat înduioșat de vorbele lui frumoase, ba unii chiar l-au dat afară. CARAGIALE, O. III 62. Setilă, dînd fundurile afară la cîte o bute, horp! ți-o sorbea dintr-o singură sorbitură. CREANGĂ, P. 261. Ba mai bine-ți caută de nevoi și-ți ia tălpășița pînă nu vine neneaca, ca să te deie de urechi afară. ALECSANDRI, T. I 38; b) a vomita, a vărsa. A dat afară tot ce a mîncat. ◊ (Urmat de determinări introduse prin prep. « din » sau « de ») Alexiu îl urmă afară din cameră. DUMITRIU, B. F. 54. Cînd răsărea soarele, se aflau afară din sat. SADOVEANU, B. 106. Trecu afară de împărăția tatălui său. ISPIRESCU, L. 4. Ochii i-au ieșit afară din cap, cit cepele de mari. CREANGĂ, P. 53. ◊ (Precedat de prepoziții, cu sensul determinat de acestea) De afară = dinspre exterior înspre interior. La ce se pregătea înlăuntrul său, a răspuns de afară austrul. SADOVEANU, N. F. 10. Pe afară, indică un loc mai puțin definit din exterior. Mii de paseri ciută... pe-afară. ALECSANDRI, P. A. 174. De pe afară, indică o mișcare dinspre un loc mai puțin definit din exterior. într-o zi capra cheamă iezii de pe afară. CREANGĂ, P. 19. ◊ L o c. prep. Afară de... = cu excepția a..., fără a mai socoti și... Ieșiră toți, afară de copii și de o muiere tînără. DUMITRIU, N. 153. Printre crengi scînteie stele... Și afară doar de ele Nime-n lume nu ne simte. EMINESCU,
O. I 209. Răspunseră toți, afară de doi juni boieri. NEGRUZZI, S. I 149. ◊ Loc. adv. Afară de aceasta (sau asta) sau afară de aceea (sau aia) = pe lîngă aceasta, în plus. Și apoi, afară de aceasta, omul acela era ceva de spăriet. CREANGĂ, P. 239. Din cale-afară sau afară din cale = peste măsură, foarte, neobișnuit de... Adormea, ș-a doua zi se deștepta în aceeași priveliște dureroasă a vieții lor, din cale-afară chinuită. VLAHUȚĂ, O. A. 255. Încă n-am văzut așa femeie, să plîngă de toate; era miloasă din cale-afară. CREANGĂ, O. A. 44. Era un vis misterios Și blînd din cale-afară. EMINESCU, O. I 185. ◊ Loc. conj. (Rar, pleonastic) Afară-numai (sau, mai rar, doar) dacă nu... = numai cu condiția ca..afară de cazul cînd... Vin la tine, afară numai dacă nu intervine ceva excepțional. ♦ (Cu valoare de interjecție) Ieși ! pleacă ! du-te ! Afară! pîn'nu mă iuțesc! ALECSANDRI, T. 974. ♦ (Familiar) La țară. Vara plecau cu toții afară, la un unchi al lor. VLAHUȚĂ, O. A. 252.
Sursa: Dicționarul limbii române literare contemporane