Am găsit 12 definiții pentru cuvantul/cuvintele acel:

ACÉL1, ACEÁ, acei, acele, adj. dem. (antepus) (Arată că ființa, lucrul etc. desemnate de substantivul pe care îl determină se află mai departe, în spațiu sau timp, de vorbitor) Acel om. Acea casă. [Gen.-dat. sg.: acelui, acelei, gen.-dat. pl.: acelor] – Lat. *ecce-illu, ecce-illa.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a


ACÉL2, ACEÁ, pron. dem. v. acela.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

ACÉL2, ACEÁ, acei, acele, adj. dem. (Arată că ființa sau lucrul al cărui nume îl determină este (mai) depărtat de subiectul vorbitor; când urmează după substantiv are forma acela, aceea) Acel om. Vremea aceea. [Gen.-dat. sg. acelui, acelei, gen.-dat. pl. acelor; (când are forma acela, aceea) gen.-dat. sg. aceluia, aceleia, gen.-dat. pl. aceloraVar.: acéla, acéea adj. dem.] – Lat. ecce-illu, ecce-illa.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

acél, adj. și pron.Aceea pron. f. (cu sensul n.): de aceea.Mr. ațel, megl. țelea, istr. țel(a). Formele adj. antepus: acel (f. acea), gen. acelui (f. acelei), pl. acei (f. acele), gen. acelor. Ca adj. postpus și ca pron. capătă un -a enclitic; ca rezultat al acestei adăugiri, se modifică structura fonetică a f. sing. aceia (‹ aceaiaaceaa), care se scrie și aceea. Prezența lui -a în cazurile prevăzute nu s-a respectat strict în limba populară și în poezie. < Lat. ecce ille, devenit *ecce illum sau *eccum illum (Diez, I, 337); Pușcariu, 9; Candrea-Dens., 532; REW 4266; DAR; Sanfeld, Syntaxe, 159-164); cf. it. quello, v. prov., sp. aquel, v. fr. cil, port. aquello. Explicarea lui -a paragogic prezintă incertitudini. Pușcariu, 9 și DAR cred că este rezultatul lui *eccum illum illac (cf. fr. celui-là, friul. kel-la). Această ipoteză este imposibilă, deoarece confundă un tratament presupus a fi romanic cu un fenomen tîrziu din fr., și pentru că pleacă de la o pronunțare primitivă *acelà, greu de admis (dacă s-ar admite, ar fi trebuit să se păstreze, sau să se reducă la pronunțarea gravă, caz în care -a aton trebuia să devină -ă). T. Papahagi, din Morfologia limbii române, 1937, 19, o explică prin fonetică sintactică. Pare mai curînd o propagare a art. f. -a, care în limba veche se aplica și adj. și s. (pădurea verdea, azi pădurea verde; cf. trăsături ale acestei concordanțe absolute în pădurii verzi, care reproduce un mai vechi pădurii verzii, și forme invechite cum ar fi tuturor oamenilor, față de oamenilor buni). Reiese de aici că femeia aceia, datorită nuanței sale dublu demonstrative, și-a conservat dubla articulare, ca alte ori femeia carea, cf. omul carele. Se înțelege mai puțin extinderea de la f. la m. și la cazurile oblice; dar numai dacă se concepe ca art., se explică faptul că, fiind aton, -a nu a devenit -ă. Der. același (f. aceiași), adj. și pron., unde -și reprezintă lat. sic „astfel”, cf. cineși, careși, acestași; în spiritul acestei comparații, cf. expresiile regionale și mai curînd infantile iciașa (‹ aici așa), coleașă (‹ colea așa); acelălalt (var. acel(l)alt), adj. și pron. Cf. cel.
Sursa: Dicționarul etimologic român

ACÉL1, ACEÁ, pron. dem. v. acela2.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

acél, aceá pron demonstrativ, pl. aceĭ, acele (lat. eccu-ílle). Arată persoana orĭ lucru depărtat, în opoz. cu accest [!]: acel om, acea femeĭe; omu acela, femeĭa aceĭa; aceĭ oamenĭ, acele femeĭ, oameniĭ aceĭa, femeile acelea. O bătaĭe ca aceĭa (Fam.), o bătaĭe țeapănă (ca aceĭa pe care o știțĭ.) Un bețiv ca acela, un mare bețiv. Eŭ nu-s de aceĭa, de acelea, îs om onest orĭ bun (nu din aceĭ oamenĭ orĭ din acele femeĭ cu nume răŭ). De aceĭa, pentru aceĭa, din acest motiv, de asta. După aceĭa (nord), după asta, pe urmă, apoĭ. Tot acela, acelașĭ. V. și cel.
Sursa: Dicționaru limbii românești

acél adj. pr. antepus m. (~ om), g.-d. acélui, pl. acéi; f. aceá, g.-d. acélei, pl. acéle; g.-d. pl. m. și f. acélor
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

acel pr. deseamnă o persoană sau un lucru mai depărtat, în opozițiune cu acest: acel om; absolut: acela. [Lat. ECCILLUM].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

ACÉL1, ACEÁ, acei, acele, adj. pron. dem. (antepus) (Arată că ființa, lucrul etc. desemnate de substantivul pe care îl determină se află mai departe, în spațiu sau timp, de vorbitor) Acel om. Acea casă. [Gen.-dat. sg.: acelui, acelei, gen.-dat. pl.: acelor] – Lat. *ecce-illu, ecce-illa.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

ACÉL2, ACEÁ pron. dem. v. acela1.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

ACÉL1, ACEÁ, pron. dem. v. acela2.
Sursa: Dicționarul limbii române literare contemporane

ACÉL2, ACEÁ, acei, acele, adj. dem. (Arată că ființa sau lucrul al cărui nume îl determină este (mai) depărtat, în spațiu sau în timp, de subiectul vorbitor; cînd stă înaintea substantivului are forma acel, acea, iar cînd urmează după substantiv are forma acela, aceea; în opoziție cu acest, acesta) Cine-i acea leliță Varvara? SADOVEANU, N. F. 21. Zilele iernii aceleia se scurgeau greu și așterneau pe inimile tuturor o pîclă groasă de amărăciune. MIRONESCU, S- A. 122. A fost odată un împărat. Acel împărat... bătuse pe toți împărații. ISPIRESCU, L. 11. Era o tînără damă blondă, a căreia figură avea acea blîndețe ce se vede învecinicită de penelul lui Rafael. NEGRUZZI, S. I 37. (Ca valoare emfatică, amintind pe cineva sau ceva foarte cunoscut) Ș-acel rege-al poeziei, vecinic tînăr și ferice. EMINESCU, O. I 32. Au trecut vremile-acelea.... legi, moravuri se-ndulcesc: Prin științe și prin arte națiile înfrățite, în gîndire și în pace drumul slavei îl găsesc. ALEXANDRESCU, P. 134. ◊ (Popular, înaintea substantivului, în forma acela) Apoi aceluia om nu-i trebuie altă negustorie mai bună. CREANGĂ, P. 218. – Forme gramaticale: gen.-dat. sg. acelui, acelei, gen.-dat. pl. acelor; (cînd are forma acela, aceea) gen.-dat. sg. aceluia, aceleia gen.-dat. pl. acelora.
Sursa: Dicționarul limbii române literare contemporane