absolút, -ă I. adj. 1. care nu comportă nici o restricție, necondiționat. 2. total, complet, desăvârșit. ◊ adevăr ~ = adevăr care reprezintă cunoașterea completă a realității; (fiz.) mișcare ~ă = deplasarea unui corp față de un sistem de referință fix; zero ~ = temperatura cea mai joasă posibilă (-273 ºC). 3. (mat.; despre mărimi) care nu depinde de sistemul la care este raportat. ◊ valoare ~ă = valoare aritmetică a unui număr algebric, făcând abstracție de semnul său; verb ~ = verb tranzitiv cu complementul direct neexprimat. II. s. n. principiu veșnic, imuabil, infinit, la baza universului. ♦ ceea ce există în sine și prin sine. III. adv. cu desăvârșire, exact. (< lat. absolutus, fr. absolu)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
ABSOLÚT, -Ă, absoluți, -te, adj., adv. I. Adj. 1. Care este independent de orice condiții si relații, care nu este supus nici unei restricții, care nu are limite; necondiționat, perfect, desăvârșit. ◊ Monarhie absolută = formă de guvernământ în care puterea legislativă, puterea executivă și cea judecătorească se află în mâinile monarhului; monarhie în care suveranul are puteri nelimitate. ♦ (Substantivat, n.) Principiu veșnic, imuabil, infinit, care, după unele concepții filozofice, ar sta la baza universului. ◊ (Filoz.) Spirit absolut, idee absolută sau eu absolut = factor de bază al universului, identificat cu divinitatea. 2. (Despre fenomene social-economice, în legătură cu noțiuni de creștere sau de scădere cantitativă) Considerat în raport cu sine însuși și nu în comparație cu alte fenomene asemănătoare; care se află pe treapta cea mai de sus. ◊ Adevăr absolut = adevăr care nu poate fi dezmințit. 3. (Mat.; despre mărimi) A cărui valoare nu depinde de condițiile în care a fost măsurat sau de sistemul la care este raportat. Valoare absolută = valoarea aritmetică a rădăcinii pătratului unei mărimi. 4. (Lingv.; în sintagma) Verb absolut = verb tranzitiv care are complementul neexprimat, dar subînțeles. II. Adv. (Servește la formarea superlativului) Cu totul, cu desăvârșire; exact, întocmai, perfect. Argumentare absolut justă. ◊ (Întărind un pronume sau un adverb negativ) N-a venit absolut nimeni – Din lat. absolutus (cu sensurile fr. absolu).Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a
ABSOLÚT2, -Ă, absoluți, -te, adj. 1. Care nu este supus nici unei restricții; nelimitat. ♢ Adevăr absolut = adevăr care nu poate fi dezmințit în viitor, care reprezintă cunoașterea completă a lumii obiective. (În filozofia idealistă) Spirit absolut, idee absolută sau eu absolut = presupus factor de bază al universului, identificat cu divinitatea. 2. (Despre fenomene social-economice, în legătură cu noțiuni de creștere sau de scădere cantitativă) Considerat în raport cu sine însuși și nu în comparație cu alte fenomene asemănătoare. 3. (Mat.; despre mărimi) A cărui valoare nu depinde de condițiile în care a fost măsurat sau de sistemul la care e raportat. ◊ Valoare absolută = valoarea aritmetică a rădăcinii pătratului unei mărimi. 4. Desăvârșit, complet. – Fr. absolu (lat. lit. absolutus).Sursa: Dicționarul limbii române moderne ABSOLÚT, -Ă adj. (op. relativ). 1. Care nu este supus unei restricții, necondiționat. ◊ Monarhie absolută = monarhie în care suveranul are puteri nelimitate. ♦ (s.n.; în idealismul obiectiv) Principiu veșnic, imuabil, infinit, care ar sta la baza universului. ♦ (În filozofia idealistă) Spirit absolut, (idee) absolută = factor primordial al universului, identificat cu divinitatea. 2. Considerat în raport cu sine însuși și nu în comparație cu alte persoane asemănătoare. ◊ Adevăr absolut = adevăr care reprezintă cunoașterea completă a realității; element al cunoașterii care nu poate fi infirmat în viitor; (fiz.) mișcare absolută = deplasarea unui corp față de un sistem de referință fix; zero absolut = temperatura cea mai joasă posibilă (-273 ºC). 3. (Mat.; despre mărimi) Care nu depinde de sistemul la care este raportat. ◊ Valoare absolută = valoare aritmetică a rădăcinii pătratului unei mărimi; verb absolut = verb tranzitiv cu complementul direct neexprimat. 4. Desăvârșit, complet, perfect. // adv. Cu desăvârșire, întocmai, exact. [< lat. absolutus < absolvere – a dezlega, cf. fr. absolu].
Sursa: Dicționar de neologisme
ABSOLÚT1 adv. (Servește la formarea superlativului) Cu totul, cu desăvârșire; exact, întocmai. Argumentare absolut justă. ♢ (Întărind un pronume sau un adverb negativ) N-a venit absolut nimeni ♦ Verb folosit absolut = verb tranzitiv folosit fără exprimarea complementului. – Lat. lit. absolutus.Sursa: Dicționarul limbii române moderne ABSOLÚT, -Ă, absoluți, -te, adj., s. n., adv. I. 1. Adj. Care este independent de orice condiții și relații, care nu este supus nici unei restricții, care nu are limite; necondiționat, perfect, desăvârșit. ◊ Monarhie absolută = formă de guvernământ în care puterea legislativă, puterea executivă și cea judecătorească se află în mâinile monarhului; monarhie în care suveranul are puteri nelimitate. 2. S. n. Principiu veșnic, imuabil, infinit, care, după unele concepții filozofice, ar sta la baza universului. ◊ (Fil.) Spirit absolut, idee absolută sau eu absolut = factor de bază al universului, identificat cu divinitatea. 3. Adj. (Despre fenomene social-economice, în legătură cu noțiuni de creștere sau de scădere cantitativă) Considerat în raport cu sine însuși și nu în comparație cu alte fenomene asemănătoare; care se află pe treapta cea mai de sus. ◊ Adevăr absolut = adevăr care nu poate fi dezmințit. 4. Adj. (Mat.; despre mărimi) A cărei valoare nu depinde de condițiile în care a fost măsurat sau de sistemul la care este raportat. ◊ Valoare absolută = valoarea aritmetică a rădăcinii pătratului unei mărimi. 5. Adj. (Lingv.; în sintagma) Verb absolut = verb tranzitiv care are complementul neexprimat, dar subînțeles. II. Adv. (Servește la formarea superlativului) Cu totul, cu desăvârșire; exact, întocmai, perfect. Argumentare absolut justă. ◊ (Întărind un pronume sau un adverb negativ) N-a venit absolut nimeni – Din lat. absolutus, fr. absolu.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) *absolút, -ă adj. (lat. absolutus, dezlegat). Necondiționat, fără restricțiuni, dezlegat de ori-ce contingență: adevăr absolut. Perfect, deplin: întuneric absolut. Independent, suveran (care „taie și spînzură” fără să i se poată cere socoteală): împărat absolut. Autoritar, imperios, care nu sufere [!] contrazicere: caracter, ton absolut. Pur, neamestecat: alcool absolut. Log. Opus lui relativ. Trans. Bucov. Sec. 19. Teolog (orĭ pedagog) absolut, teolog (orĭ pedagog) care a terminat (a absolvit) cursurile, dar nu și-a luat încă titlu (expresiune ridiculizată în vechiu regat). Gram. Genitiv orĭ ablativ absolut, acela care e dezlegat de propozițiunea principală adică nu se raportă la nici un cuvînt al eĭ și în care subiectu era înlocuit c' un participiŭ orĭ c' un adjectiv atributiv orĭ c' un nume predicativ în cazu genitiv la Grecĭ orĭ ablativ la Romani: sole cadente, pe cînd apune soarele; Cicerone consule, pe cînd era (orĭ fiind) Cicerone consul. S. n., pl. urĭ. Lucru necondiționat: adevăratu absolut e Dumnezeŭ. Adv. În mod absolut, perfect, complet, de tot: virtutea îl stăpînea absolut; asta e absolut imposibil, absolut oprit. Neapărat, negreșit, numai de cît: trebuĭe absolut să plec.
Sursa: Dicționaru limbii românești
absolút1 adj. m., pl. absolúți; f. absolútă, pl. absolúteSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită absolút2 s. n., pl. absolúturiSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită absolut a. 1. nemărginit, nesupus vreunei condițiuni sau restricțiuni: putere absolută; 2. indispensabil: majoritate absolută; 3. de sine stătător: adevăr absolut; 4. Gram. opus la relativ: om e un termen absolut, tată, unul relativ. ║ n. Filoz. ceeace există în sine și prin sine. ║ adv. 1. cu totul; 2. neapărat, fără doar și poate.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
ABSOLÚT1 adv. (Determină adverbe și adjective, servind la formarea superlativului) Cu totul, complet, cu desăvîrșire, pe de-a-ntregul; exact, întocmai. Argumentare absolut justă. ◊ (Întărind un pronume sau un adverb negativ) Își potolea foamea,.. în singurătatea camerei sale, ca să n-o vadă absolut nimeni. SADOVEANU, N. F. 23. Pentru voi doi, bărbați, e loc, fără absolut nici o jenă. CARAGIALE, O. VII 21. ♦ Verb folosit absolut = verb tranzitiv, folosit fără exprimarea complementului. Cînd zicem: « Ce face Ion?- Mănîncă », verbul tranzitiv « mănîncă » este folosit absolut.
Sursa: Dicționarul limbii române literare contemporane
ABSOLÚT2, -Ă, absoluți, -te, adj. 1. (în opoziție cu relativ) Care nu este supus nici unei restricții, nelimitat. Putere absolută. ◊ Adevăr absolut v. adevăr. Plusvaloare absolută v. plusvaloare. Majoritate absolută (de voturi) v. majoritate. Monarhie absolută v. monarhie. Zero absolut v. zero. Ablativ absolut v. ablativ. (în filozofia idealistă) Spirit absolut (sau idee absolută sau eu absolut) = presupus factor de bază al universului, identificat cu divinitatea. Materialismul dialectic neagă noțiunea de spirit absolut și recunoaște ca realitate obiectivă unică și necondiționată materia, care este în veșnică mișcare și dezvoltare. 2. (Despre fenomene social-economice, în legătură cu noțiuni de creștere sau de scădere cantitativă) Care este considerat în raport cu sine însuși, și nu în comparație cu alte fenomene apropiate. Orientarea economiei [țărilor capitaliste] spre război are ca urmare intensificarea exploaării oamenilor muncii din țările capitaliste, creșterea șomajului, mărirea poverii impozitelor, sărăcirea absolută și relativă a maselor muncitoare, ceea ce duce inevitabil la ascuțirea contradicțiilor și a luptei de clasă, la coacerea unei adînci crize economice și politice. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 587. O dată cu creșterea rapidă a economiei socialiste și descreșterea relativă a economiei capitaliste are loc o creștere absolută a elementelor capitaliste, precum și o creștere a rezistenței acestora. LUPTA DE CLASĂ, 1953. nr. 34, 76. 3. Desăvirșit, complet. Calmul dumitale, superbul, absolutul dumitale calm! SEBASTIAN, T. 60.
Sursa: Dicționarul limbii române literare contemporane
absolút, -ă I. adj. 1. care nu comportă nici o restricție, necondiționat. 2. total, complet, desăvârșit. ◊ adevăr ~ = adevăr care reprezintă cunoașterea completă a realității; (fiz.) mișcare ~ă = deplasarea unui corp față de un sistem de referință fix; zero ~ = temperatura cea mai joasă posibilă (-273 ºC). 3. (mat.; despre mărimi) care nu depinde de sistemul la care este raportat. ◊ valoare ~ă = valoare aritmetică a unui număr algebric, făcând abstracție de semnul său; verb ~ = verb tranzitiv cu complementul direct neexprimat. II. s. n. principiu veșnic, imuabil, infinit, la baza universului. ♦ ceea ce există în sine și prin sine. III. adv. cu desăvârșire, exact. (< lat. absolutus, fr. absolu)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
ABSOLÚT, -Ă, absoluți, -te, adj., adv. I. Adj. 1. Care este independent de orice condiții si relații, care nu este supus nici unei restricții, care nu are limite; necondiționat, perfect, desăvârșit. ◊ Monarhie absolută = formă de guvernământ în care puterea legislativă, puterea executivă și cea judecătorească se află în mâinile monarhului; monarhie în care suveranul are puteri nelimitate. ♦ (Substantivat, n.) Principiu veșnic, imuabil, infinit, care, după unele concepții filozofice, ar sta la baza universului. ◊ (Filoz.) Spirit absolut, idee absolută sau eu absolut = factor de bază al universului, identificat cu divinitatea. 2. (Despre fenomene social-economice, în legătură cu noțiuni de creștere sau de scădere cantitativă) Considerat în raport cu sine însuși și nu în comparație cu alte fenomene asemănătoare; care se află pe treapta cea mai de sus. ◊ Adevăr absolut = adevăr care nu poate fi dezmințit. 3. (Mat.; despre mărimi) A cărui valoare nu depinde de condițiile în care a fost măsurat sau de sistemul la care este raportat. Valoare absolută = valoarea aritmetică a rădăcinii pătratului unei mărimi. 4. (Lingv.; în sintagma) Verb absolut = verb tranzitiv care are complementul neexprimat, dar subînțeles. II. Adv. (Servește la formarea superlativului) Cu totul, cu desăvârșire; exact, întocmai, perfect. Argumentare absolut justă. ◊ (Întărind un pronume sau un adverb negativ) N-a venit absolut nimeni – Din lat. absolutus (cu sensurile fr. absolu).Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a
ABSOLÚT2, -Ă, absoluți, -te, adj. 1. Care nu este supus nici unei restricții; nelimitat. ♢ Adevăr absolut = adevăr care nu poate fi dezmințit în viitor, care reprezintă cunoașterea completă a lumii obiective. (În filozofia idealistă) Spirit absolut, idee absolută sau eu absolut = presupus factor de bază al universului, identificat cu divinitatea. 2. (Despre fenomene social-economice, în legătură cu noțiuni de creștere sau de scădere cantitativă) Considerat în raport cu sine însuși și nu în comparație cu alte fenomene asemănătoare. 3. (Mat.; despre mărimi) A cărui valoare nu depinde de condițiile în care a fost măsurat sau de sistemul la care e raportat. ◊ Valoare absolută = valoarea aritmetică a rădăcinii pătratului unei mărimi. 4. Desăvârșit, complet. – Fr. absolu (lat. lit. absolutus).Sursa: Dicționarul limbii române moderne ABSOLÚT, -Ă adj. (op. relativ). 1. Care nu este supus unei restricții, necondiționat. ◊ Monarhie absolută = monarhie în care suveranul are puteri nelimitate. ♦ (s.n.; în idealismul obiectiv) Principiu veșnic, imuabil, infinit, care ar sta la baza universului. ♦ (În filozofia idealistă) Spirit absolut, (idee) absolută = factor primordial al universului, identificat cu divinitatea. 2. Considerat în raport cu sine însuși și nu în comparație cu alte persoane asemănătoare. ◊ Adevăr absolut = adevăr care reprezintă cunoașterea completă a realității; element al cunoașterii care nu poate fi infirmat în viitor; (fiz.) mișcare absolută = deplasarea unui corp față de un sistem de referință fix; zero absolut = temperatura cea mai joasă posibilă (-273 ºC). 3. (Mat.; despre mărimi) Care nu depinde de sistemul la care este raportat. ◊ Valoare absolută = valoare aritmetică a rădăcinii pătratului unei mărimi; verb absolut = verb tranzitiv cu complementul direct neexprimat. 4. Desăvârșit, complet, perfect. // adv. Cu desăvârșire, întocmai, exact. [< lat. absolutus < absolvere – a dezlega, cf. fr. absolu].
Sursa: Dicționar de neologisme
ABSOLÚT1 adv. (Servește la formarea superlativului) Cu totul, cu desăvârșire; exact, întocmai. Argumentare absolut justă. ♢ (Întărind un pronume sau un adverb negativ) N-a venit absolut nimeni ♦ Verb folosit absolut = verb tranzitiv folosit fără exprimarea complementului. – Lat. lit. absolutus.Sursa: Dicționarul limbii române moderne ABSOLÚT, -Ă, absoluți, -te, adj., s. n., adv. I. 1. Adj. Care este independent de orice condiții și relații, care nu este supus nici unei restricții, care nu are limite; necondiționat, perfect, desăvârșit. ◊ Monarhie absolută = formă de guvernământ în care puterea legislativă, puterea executivă și cea judecătorească se află în mâinile monarhului; monarhie în care suveranul are puteri nelimitate. 2. S. n. Principiu veșnic, imuabil, infinit, care, după unele concepții filozofice, ar sta la baza universului. ◊ (Fil.) Spirit absolut, idee absolută sau eu absolut = factor de bază al universului, identificat cu divinitatea. 3. Adj. (Despre fenomene social-economice, în legătură cu noțiuni de creștere sau de scădere cantitativă) Considerat în raport cu sine însuși și nu în comparație cu alte fenomene asemănătoare; care se află pe treapta cea mai de sus. ◊ Adevăr absolut = adevăr care nu poate fi dezmințit. 4. Adj. (Mat.; despre mărimi) A cărei valoare nu depinde de condițiile în care a fost măsurat sau de sistemul la care este raportat. ◊ Valoare absolută = valoarea aritmetică a rădăcinii pătratului unei mărimi. 5. Adj. (Lingv.; în sintagma) Verb absolut = verb tranzitiv care are complementul neexprimat, dar subînțeles. II. Adv. (Servește la formarea superlativului) Cu totul, cu desăvârșire; exact, întocmai, perfect. Argumentare absolut justă. ◊ (Întărind un pronume sau un adverb negativ) N-a venit absolut nimeni – Din lat. absolutus, fr. absolu.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) *absolút, -ă adj. (lat. absolutus, dezlegat). Necondiționat, fără restricțiuni, dezlegat de ori-ce contingență: adevăr absolut. Perfect, deplin: întuneric absolut. Independent, suveran (care „taie și spînzură” fără să i se poată cere socoteală): împărat absolut. Autoritar, imperios, care nu sufere [!] contrazicere: caracter, ton absolut. Pur, neamestecat: alcool absolut. Log. Opus lui relativ. Trans. Bucov. Sec. 19. Teolog (orĭ pedagog) absolut, teolog (orĭ pedagog) care a terminat (a absolvit) cursurile, dar nu și-a luat încă titlu (expresiune ridiculizată în vechiu regat). Gram. Genitiv orĭ ablativ absolut, acela care e dezlegat de propozițiunea principală adică nu se raportă la nici un cuvînt al eĭ și în care subiectu era înlocuit c' un participiŭ orĭ c' un adjectiv atributiv orĭ c' un nume predicativ în cazu genitiv la Grecĭ orĭ ablativ la Romani: sole cadente, pe cînd apune soarele; Cicerone consule, pe cînd era (orĭ fiind) Cicerone consul. S. n., pl. urĭ. Lucru necondiționat: adevăratu absolut e Dumnezeŭ. Adv. În mod absolut, perfect, complet, de tot: virtutea îl stăpînea absolut; asta e absolut imposibil, absolut oprit. Neapărat, negreșit, numai de cît: trebuĭe absolut să plec.
Sursa: Dicționaru limbii românești
absolút1 adj. m., pl. absolúți; f. absolútă, pl. absolúteSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită absolút2 s. n., pl. absolúturiSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
absolut a. 1. nemărginit, nesupus vreunei condițiuni sau restricțiuni: putere absolută; 2. indispensabil: majoritate absolută; 3. de sine stătător: adevăr absolut; 4. Gram. opus la relativ: om e un termen absolut, tată, unul relativ. ║ n. Filoz. ceeace există în sine și prin sine. ║ adv. 1. cu totul; 2. neapărat, fără doar și poate.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
ABSOLÚT1 adv. (Determină adverbe și adjective, servind la formarea superlativului) Cu totul, complet, cu desăvîrșire, pe de-a-ntregul; exact, întocmai. Argumentare absolut justă. ◊ (Întărind un pronume sau un adverb negativ) Își potolea foamea,.. în singurătatea camerei sale, ca să n-o vadă absolut nimeni. SADOVEANU, N. F. 23. Pentru voi doi, bărbați, e loc, fără absolut nici o jenă. CARAGIALE, O. VII 21. ♦ Verb folosit absolut = verb tranzitiv, folosit fără exprimarea complementului. Cînd zicem: « Ce face Ion?- Mănîncă », verbul tranzitiv « mănîncă » este folosit absolut.
Sursa: Dicționarul limbii române literare contemporane
ABSOLÚT2, -Ă, absoluți, -te, adj. 1. (în opoziție cu relativ) Care nu este supus nici unei restricții, nelimitat. Putere absolută. ◊ Adevăr absolut v. adevăr. Plusvaloare absolută v. plusvaloare. Majoritate absolută (de voturi) v. majoritate. Monarhie absolută v. monarhie. Zero absolut v. zero. Ablativ absolut v. ablativ. (în filozofia idealistă) Spirit absolut (sau idee absolută sau eu absolut) = presupus factor de bază al universului, identificat cu divinitatea. Materialismul dialectic neagă noțiunea de spirit absolut și recunoaște ca realitate obiectivă unică și necondiționată materia, care este în veșnică mișcare și dezvoltare. 2. (Despre fenomene social-economice, în legătură cu noțiuni de creștere sau de scădere cantitativă) Care este considerat în raport cu sine însuși, și nu în comparație cu alte fenomene apropiate. Orientarea economiei [țărilor capitaliste] spre război are ca urmare intensificarea exploaării oamenilor muncii din țările capitaliste, creșterea șomajului, mărirea poverii impozitelor, sărăcirea absolută și relativă a maselor muncitoare, ceea ce duce inevitabil la ascuțirea contradicțiilor și a luptei de clasă, la coacerea unei adînci crize economice și politice. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 587. O dată cu creșterea rapidă a economiei socialiste și descreșterea relativă a economiei capitaliste are loc o creștere absolută a elementelor capitaliste, precum și o creștere a rezistenței acestora. LUPTA DE CLASĂ, 1953. nr. 34, 76. 3. Desăvirșit, complet. Calmul dumitale, superbul, absolutul dumitale calm! SEBASTIAN, T. 60.
Sursa: Dicționarul limbii române literare contemporane