ABÁTE1, abați, s. m. 1. Titlu dat superiorului unei abații. 2. Titlu onorific acordat unor preoți catolici; persoană care poartă acest titlu. – Din it. ab(b)ate.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a abáte1 s. m. 1. superior al unei abații. 2. preot, cleric la catolici. (< it. abbate)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
ABÁTE2, abát, vb. III. 1. Tranz., refl. și intranz. A (se) îndepărta (de la o direcție apucată, fig. de la o normă fixată, de la o linie de conduită etc.). ♦ Refl. și tranz. A se opri sau a face să se oprească în treacăt undeva sau la cineva (părăsind drumul inițial). 2. Refl. (Despre fenomene ale naturii, calamități, nenorociri) A se produce în mod violent. 3. Intranz. A-i trece ceva prin minte, a-i veni ideea; a i se năzări. 4. Tranz. A descuraja, a deprima, a întrista, a mâhni. Vestea l-a abătut. 5. Tranz. (Franțuzism) A doborî la pământ. – Lat. abbattere, (4, 5) din fr. abattre.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a abáte2 vb. I. tr., refl. a (se) îndepărta de la o direcție, o normă, o linie de conduită. II. tr. a doborî, a culca la pământ. III. refl. a se năpusti (asupra). IV. intr. a-i veni cuiva o idee, a i se năzări. (< lat. abbattere, fr. abattre)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
ABÁTE1, abáți, s. m. ~ (din aram. abba (= tată), prin interm. gr. άββας și lat. abbas, -atis) [DRAE]
Sursa: Definiții ale unor cuvinte care nu există în alte dicționare
ABÁTE s.m. 1. Stareț, superior al unei mănăstiri catolice de călugări. 2. Titlu onorific care se dă unor clerici catolici. [< it. abbate, cf. lat. abbas].
Sursa: Dicționar de neologisme
ABÁTE vb. III. 1. tr., refl., intr. A (se) îndepărta de la o direcție, normă, linie de conduită etc. 2. tr. A doborî. 3. refl. A se năpusti, a cădea. [Cf. fr. abatire, it. abbattere].
Sursa: Dicționar de neologisme
abáte (abătút, abătút), vb. – 1. A doborî la pămînt, a dărîma, a da jos. – 2. A devia, a îndepărta. – 3. A schimba drumul. – 4. (Refl.) A se opri. – 5. A se grăbi, a face tot ce este cu putință. – 6. A trece cuiva ceva prin minte, a i se năzări (cu pron. în dat.). – Mr. abat, istr. abotu < Lat. abbattĕre (cuvînt probabil tîrziu, care apare doar în Legea Salică), sau mai curînd formație internă a rom., plecînd de la a bate (Pușcariu 2; REW 11). DAR explică sensul 1 ca galicism și pe celelalte ca împrumut din sl. biti „a bate” și „a ciocăni”. Ambele opinii par discutabile, căci biti nu este suficient pentru a explica toate sensurile rom. care, pe de altă parte, s-ar putea explica foarte bine plecîndu-se de la cuvintele romanice (cf. Gamillscheg, abat). – Der. abătător, adj. (muncitor); abatere, s. f. (deviere, anomalie); abătut, adj. (deviat, deprimat, melancolic). – Din rom. provine sb. abati „a devia”.Sursa: Dicționarul etimologic român abáte (abáți), s. m. – 1. Titlu dat superiorului unei abații. – 2. Titlu onorific acordat unor preoți catolici; persoană care poartă acest titlu. < It. abate. – Der. abațial, adj. (referitor la o abație), din it. abbaziale; abație, s. f. (mănăstire condusă de un abate), din it. abbazia; abatisă (călugăriță care conduce o abație), din lat. abbatissa (sec. XIX).Sursa: Dicționarul etimologic român abáte2 (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. abát, 1 pl. abátem, 2 pl. abáteți, imperf. 3 sg. abăteá; conj. prez. 3 să abátă; imper. 2 sg. abáte, 2 pl. abáteți; part. abătút
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
ABÁTE1 s. m. Titlu dat superiorului unei abații sau (în mod excepțional) unor preoți catolici – Lat. lit. abbas, -atis.Sursa: Dicționarul limbii române moderne ABÁTE2, abát, vb. III. 1. Tranz., refl. și intranz. A (se) îndepărta (de la o direcție apucată, fig. de la o normă fixată etc.). 2. Refl. A se opri în treacăt undeva sau la cineva (părăsind drumul inițial). ♦ Tranz. A aduce. Ce vânt te abate pe la noi? 3. Refl. (Despre fenomene ale naturii, calamități, nenorociri) A veni, a cădea pe neașteptate (cu furie, cu forță). ♦ Intranz. A-i trece ceva prin minte. Îi abătuse strigoaicei ca să-mi puie coarne de fier (ALECSANDRI). 4. Tranz. A-l descuraja, a-l deprima, a-l mâhni. Vestea l-a abătut. 5. Tranz. (Franțuzism) A culca la pământ; a doborî. Năprasnica secure... abate toți copacii (ALECSANDRI). ♦ Refl. (Rar) A cădea. Se abătu cu fața la pământ (SADOVEANU). – Lat. abbattere, (5) fr. abattre.Sursa: Dicționarul limbii române moderne A BATE a afâna, a altoi, a apreta, a aranja, a arde, a atinge, a bate (pe cineva) ca la fasole, a bate (pe cineva) să-i meargă fulgii, a bate măr, a băga în fabrica de pumni, a beli, a blagoslovi, a buchisi, a buli, a bumbăci, a cafti, a cardi, a căptuși, a ciuguli, a cocoșa în bătaie, a cotonogi, a cujbi, a da dreptul de barosan, a se da la cineva, a da nana, a demola, a desființa, a desfrunzi, a dichisi, a dili, a face afiș / arșice / bumbac / ciulama / covor / făraș / ghem / harachiri / harcea-parcea / nod de cravată, a face cuiva onoarea, a face pastramă / piftie / praf (și pulbere), a face primire, a face (cuiva) spinarea burduf, a face surcele, a-i frânge (cuiva) oasele, a-i freca ridichea (cuiva), a fute, a garnisi, a ghidona, a încinge, a înflori, a înfrumuseța, a însemna, a înșuruba, a întoarce (pe cineva) pe partea cealaltă, a învineți mutra / spinarea cuiva, a jupui de viu, a lăcui, a lămuri, a-i lua (cuiva) grosimea, a lua în fabrică / în șuturi, a lua la bulane (pe cineva), a lua (pe cineva) la cherestea / la încins / la poceală, a-i lua (cuiva) vopseaua, a machia, a mardi, a mângâia, a mitralia, a muia oasele cuiva, a năși, a ofili, a otânji, a paradi, a pardosi, a părui, a pârli, a peria, a-i petici (cuiva) cojocul, a pisa, a prelucra, a proțăpi, a pumni, a pune în gips / în probă (pe cineva), a pune (cuiva) lacătul, a pune toroipanul (pe cineva), a rașcheta, a rupe, a scărmăna, a scărpina, a scutura cojocul (cuiva), a smardi, a sminti (pe cineva) în bătaie, a snopi, a sparge, a sparge la nas, a stâlci în bătaie, a șifona, a tatua, a tărbăci, a tencui, a toca, a trage (cuiva) un frecuș / o mamă de bătaie / un toc de bătaie, a trosni, a umfla, a umple de borș (pe cineva), a unge bine (pe cineva), a usca în bătaie, a văstui, a vătui, a vârî în fabrică (pe cineva), a zăpăci (pe cineva) în bătaie.
Sursa: Dicționar de argou al limbii române
ABÁTE1, abați, s.m. 1. Titlu dat superiorului unei abații; persoană care are acest titlu. 2. Titlu onorific acordat unor preoți catolici; persoană care poartă acest titlu. – Din it. ab(b)ate.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)
ABÁTE2, abat, vb. III. 1. Tranz., refl. și intranz. A (se) îndepărta (de la o direcție inițială, fig. de la o normă fixată, de la o linie de conduită etc.). ♦ Refl. și tranz. A se opri sau a face să se oprească în treacăt undeva sau la cineva (părăsind drumul inițial). 2. Refl. (Despre fenomene ale naturii, calamități, nenorociri) A se produce în mod violent. 3. Refl. și intranz. A trece cuiva ceva prin minte, a-i veni o idee, o toană, un capriciu; a i se năzări. 4. Tranz. A întrista, a deprima, a mâhni, a descuraja. Vestea l-a abătut. 5. Tranz. A doborî la pământ. – Lat. abbattere, (4,5) din fr. abattre.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)
*abáte m., pl. țĭ (it. abáte și abbate, lat. ábbas, abbátis, vgr. abbás, d. sirianu abba, tată). La catolici, egumen, stareț. Titlu preuțesc [!].
Sursa: Dicționaru limbii românești
abate1 s.m. (bis.) 1 Titlu dat superiorului unei abații. ♦ Persoană care are acest titlu. ♦ Spec. Superiorul unor ordine monahale catolice, precum benedictinii. 2 (mai ales în sec. 18) Titlu onorific acordat unor preoți catolici, unor seminariști și chiar unor laici autorizați să poarte haina preoțească. ♦ Persoană care poartă acest titlu. • pl. -ți. / <it. ab(b)ate; cf. lat. abbās, -ātis, ngr. αββάς; cuv, arameic. (DEXI – „Dicționar explicativ ilustrat al limbii române“, Ed. Arc & Gunivas, 2007)
Sursa: Definiții ale unor cuvinte care nu există în alte dicționare
abáte2 vb. III. 1 tr., intr., refl. A (se) îndepărta de la direcția inițială sau normală. Abătură cătră stânga, la mănăstire, și poposiră tocmai la slujba de sară (SADOV.). ♦ Fig. A (se) îndepărta de la o normă fixată, de la o linie de conduită, de gândire etc. Mi se pare că te-ai abătut de la subiect (SADOV.). 2 refl. A se opri în treacăt undeva sau la cineva (părăsind drumul inițial). Rebegiți de frig, ne abatem pe la Neculai Moraru (VLAH.). 3 refl. (despre fenomene ale naturii, calamități, nenorociri) A se produce pe neașteptate (cu forță). Uluit mai mult de năvala de lovituri ce se abătuseră asupra lui..., se gândea cum s-ar putea furișa mai la o parte (REBR.). 4 refl., intr. A-i veni ideea, a-i trece prin minte; a i se năzări. De-mi va abate vrodată să-mi vând moșia, am gând să pun în publicație (C. NEGR.). 5 tr. A întrista, a deprima, a descuraja. Vestea l-a abătut. 6 tr. (calc. după fr. „abattre“) A doborî (la pământ). Năprasnica secure... abate toți copacii (ALECS.). ♦ (refl.) A cădea. Arabul e-n viață și calul sosește, Dar vai, când s-oprește, S-abate jos mort! (MACED.). • prez.ind. abát. /lat. abbattĕre; cf. și fr. abattre. (DEXI – „Dicționar explicativ ilustrat al limbii române“, Ed. Arc & Gunivas, 2007)
Sursa: Definiții ale unor cuvinte care nu există în alte dicționare
abáte, abat, vb. intranz., refl. – 1. A aduna, a strânge, a direcționa: „Și p-acela l-o mânat / S-abată oile-n sat. / Când oile le-abătea / Ei mare lege-i făcea” (Lenghel 1985: 220). 2. (refl.) A se aduna, a se însoți, a se căsători. – Lat. abbattere.
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș
abáte1 s. m., pl. abáțiSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită abate m. egumen, stareț (la Catolici).
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
abate v. 1. a depărta, a înlătura: a abate un car din drum; 2. a-i veni cuiva pe neașteptate (o dorință, un gând): ce-i abătuse? 3. a se depărta: se abate din cale; fig. se abate dela subiect; 4. a se opri în treacăt: se abătu la colibă; 5. (galicism) a doborî, a se precipita: timpuri ce abateți tot pe pământ BOL.; pe simțirea-mi dureroasă s’abate dorul greu AL. [Lat. ABBATTERE: sensul 5 după fr. abattre].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
ABÁTE1 s. m. Titlu dat preoților catolici sau (mai ales) starețului unei mănăstiri de călugări catolici.
Sursa: Dicționarul limbii române literare contemporane
ABÁTE2, abát, vb. III. 1. Refl. (Determinat uneori prin « din drum », « din cale ») A părăsi direcția pe care o avea și a lua altă direcție; fig. (urmat de determinări introduse prin prep. « de la ») a se depărta de la o linie de conduită sau de gîndire, de la o normă sau o regulă fixă. Abătîndu-se din drum, a vizitat ruinele cetății. ◊ Mi se pare că te-ai abătut de la subiect. SADOVEANU, N. F. 8. ♦ Tranz. Demascarea și zdrobirea devierii de dreapta a arătat forța partidului, capacitatea sa de a lichida cu fermitate orice încercare de a-l abate de pe drumul marxism-leninismului, de pe drumul apărării intereselor oamenilor muncii și al luptei pentru fericirea poporului. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 697. Vînturi dușmănoase... abat navigatorii spre prăpăstii de apă. BARANGA, V, A. 9. Văzînd baba că nu poate abate pe ficiorașul său din voia lui, i-au gătit merinde de ducă. SBIERA, P. 141. ◊ Intranz. Abătură cătră stîngă, la mănăstire, și poposiră tocmai la slujba de sară, între lumini și cîntări. SADOVEANU, B. 69. Abatem la stingă și urcăm pe podișuri verzi, înecate de soare. VLAHUȚĂ, O. A. II 149. A doua zi, mergînd iarăși cu vitele la păscut, abătu din drum și dete iarăși pe la copaciul cu pricina. ISPIRESCU, L. 231. ◊ (Rar, subiectul este drumul) Pe drumul care abate din șosea încoace se aud venind pași de cai. CARAGIALE, O. I 290. ♦ (Cu privire la ochi, căutătură etc.) A întoarce. Nu-ți abate ochii; taina ce-mi ascunzi e prea ușoară. DAVILA, V. V. 82. 2. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. « pe la » sau « prin ») A se opri în treacăt într-un loc sau la cineva, uneori apucînd pe alt drum. Trebuia să găsesc numai vreme potrivită ca să mă abat o zi prin părțile astea. SADOVEANU, M. C. 118. Rebegiți de frig, ne abatem pe la Neculai Moraru, să ne mai încălzim. VLAHUȚĂ, O. A. 387. ◊ (Eliptic) Dacă aș ști anume la ce baltă..., m-aș abate călare. SADOVEANU, N. F. 86. T r a n z. f a c t. Ce vînt te-a abătut pe la noi? Intranz. (Rar) Au și plecat după leac, abătînd iarăși pe la Ileana Cosînțana. SBIERA, P. 29. 3. Refl. (Despre fenomene ale naturii, calamități, nenorociri) A veni, a cădea pe neașteptate. După perioada ploilor de primăvară, pe Bărăgan se abătuseră valuri neobișnuite de căldură. MIHALE, O. 489. Afară, vîntul nopții s-abătu pe la geamuri, le cercă dacă-s bine prinse, apoi fugi mai departe, chiuind. DUNĂREANU, CH. 112. Aristide, uluit mai mult de năvala de lovituri ce se abătuseră asupra lui, îngrămădit printre bocancii și opincile țăranilor, se gîndea cum s-ar putea furișa mai la o parte și apoi să se facă nevăzut. REBREANU, R. II 131; F i g. Cînd s-a abătut peste lume viforul celui dinții război, erau mai puțini [din neamul Roșculeștilor]: SADOVEANU, P. M. 39. Mă pișcau de spate și de ceafă o întreagă republică de furnici, peste a căror țară se abătuse – se vede – o margine din poalele nesfîrșit de lungi ale mantalei mele. HOGAȘ, M. N. 11. ♦ Intranz. unipers. (Construit cu dativul) A-i trece prin minte, a-i cășuna, a i se năzări. Niță Stanciu e pus la toate muncile. Trage de el și unul și altul. E și la cheremul bucătăreselor. Cui îi abate ceva își aduce aminte de el. PAS, L. I 97. Mai dăunăzi îi abătuse strigoaicei ca să-mi puie coarne de fier, ca pe vremea veche. ALECSANDRI, T. I 337. 4. T r a n z. A doborî, a culca la pămînt. Încarcă, Joe, cerul tău Cu nouri în mînie! Ș-asemenea unui copil Ce-abate scaiul pe poteci, Deprinde-ți apriga mînie Trăsnind stejari și piscuri reci! CERNA, P. 78. Crud e cînd intră prin stejari Năprasnica secure De-abate toți copacii mari Din falnica pădure! ALECSANDRI, P. A. 205. ♦ Refl. A cădea. Se abătu cu fața la pămînt: cu mîinile întinse pe lingă cap, înaintă pînă la picioarele bătrînului. SADOVEANU, O. I 277. Arabul e-n viață și calul sosește, Dar vai, cînd s-oprește, S-abate jos mort! MACEDONSKI, O. I 16.
Sursa: Dicționarul limbii române literare contemporane
ABÁTE1, abați, s. m. 1. Titlu dat superiorului unei abații. 2. Titlu onorific acordat unor preoți catolici; persoană care poartă acest titlu. – Din it. ab(b)ate.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a abáte1 s. m. 1. superior al unei abații. 2. preot, cleric la catolici. (< it. abbate)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
ABÁTE2, abát, vb. III. 1. Tranz., refl. și intranz. A (se) îndepărta (de la o direcție apucată, fig. de la o normă fixată, de la o linie de conduită etc.). ♦ Refl. și tranz. A se opri sau a face să se oprească în treacăt undeva sau la cineva (părăsind drumul inițial). 2. Refl. (Despre fenomene ale naturii, calamități, nenorociri) A se produce în mod violent. 3. Intranz. A-i trece ceva prin minte, a-i veni ideea; a i se năzări. 4. Tranz. A descuraja, a deprima, a întrista, a mâhni. Vestea l-a abătut. 5. Tranz. (Franțuzism) A doborî la pământ. – Lat. abbattere, (4, 5) din fr. abattre.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a abáte2 vb. I. tr., refl. a (se) îndepărta de la o direcție, o normă, o linie de conduită. II. tr. a doborî, a culca la pământ. III. refl. a se năpusti (asupra). IV. intr. a-i veni cuiva o idee, a i se năzări. (< lat. abbattere, fr. abattre)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
ABÁTE1, abáți, s. m. ~ (din aram. abba (= tată), prin interm. gr. άββας și lat. abbas, -atis) [DRAE]
Sursa: Definiții ale unor cuvinte care nu există în alte dicționare
ABÁTE s.m. 1. Stareț, superior al unei mănăstiri catolice de călugări. 2. Titlu onorific care se dă unor clerici catolici. [< it. abbate, cf. lat. abbas].
Sursa: Dicționar de neologisme
ABÁTE vb. III. 1. tr., refl., intr. A (se) îndepărta de la o direcție, normă, linie de conduită etc. 2. tr. A doborî. 3. refl. A se năpusti, a cădea. [Cf. fr. abatire, it. abbattere].
Sursa: Dicționar de neologisme
abáte (abătút, abătút), vb. – 1. A doborî la pămînt, a dărîma, a da jos. – 2. A devia, a îndepărta. – 3. A schimba drumul. – 4. (Refl.) A se opri. – 5. A se grăbi, a face tot ce este cu putință. – 6. A trece cuiva ceva prin minte, a i se năzări (cu pron. în dat.). – Mr. abat, istr. abotu < Lat. abbattĕre (cuvînt probabil tîrziu, care apare doar în Legea Salică), sau mai curînd formație internă a rom., plecînd de la a bate (Pușcariu 2; REW 11). DAR explică sensul 1 ca galicism și pe celelalte ca împrumut din sl. biti „a bate” și „a ciocăni”. Ambele opinii par discutabile, căci biti nu este suficient pentru a explica toate sensurile rom. care, pe de altă parte, s-ar putea explica foarte bine plecîndu-se de la cuvintele romanice (cf. Gamillscheg, abat). – Der. abătător, adj. (muncitor); abatere, s. f. (deviere, anomalie); abătut, adj. (deviat, deprimat, melancolic). – Din rom. provine sb. abati „a devia”.Sursa: Dicționarul etimologic român abáte (abáți), s. m. – 1. Titlu dat superiorului unei abații. – 2. Titlu onorific acordat unor preoți catolici; persoană care poartă acest titlu. < It. abate. – Der. abațial, adj. (referitor la o abație), din it. abbaziale; abație, s. f. (mănăstire condusă de un abate), din it. abbazia; abatisă (călugăriță care conduce o abație), din lat. abbatissa (sec. XIX).Sursa: Dicționarul etimologic român abáte2 (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. abát, 1 pl. abátem, 2 pl. abáteți, imperf. 3 sg. abăteá; conj. prez. 3 să abátă; imper. 2 sg. abáte, 2 pl. abáteți; part. abătút
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
ABÁTE1 s. m. Titlu dat superiorului unei abații sau (în mod excepțional) unor preoți catolici – Lat. lit. abbas, -atis.Sursa: Dicționarul limbii române moderne
ABÁTE2, abát, vb. III. 1. Tranz., refl. și intranz. A (se) îndepărta (de la o direcție apucată, fig. de la o normă fixată etc.). 2. Refl. A se opri în treacăt undeva sau la cineva (părăsind drumul inițial). ♦ Tranz. A aduce. Ce vânt te abate pe la noi? 3. Refl. (Despre fenomene ale naturii, calamități, nenorociri) A veni, a cădea pe neașteptate (cu furie, cu forță). ♦ Intranz. A-i trece ceva prin minte. Îi abătuse strigoaicei ca să-mi puie coarne de fier (ALECSANDRI). 4. Tranz. A-l descuraja, a-l deprima, a-l mâhni. Vestea l-a abătut. 5. Tranz. (Franțuzism) A culca la pământ; a doborî. Năprasnica secure... abate toți copacii (ALECSANDRI). ♦ Refl. (Rar) A cădea. Se abătu cu fața la pământ (SADOVEANU). – Lat. abbattere, (5) fr. abattre.Sursa: Dicționarul limbii române moderne A BATE a afâna, a altoi, a apreta, a aranja, a arde, a atinge, a bate (pe cineva) ca la fasole, a bate (pe cineva) să-i meargă fulgii, a bate măr, a băga în fabrica de pumni, a beli, a blagoslovi, a buchisi, a buli, a bumbăci, a cafti, a cardi, a căptuși, a ciuguli, a cocoșa în bătaie, a cotonogi, a cujbi, a da dreptul de barosan, a se da la cineva, a da nana, a demola, a desființa, a desfrunzi, a dichisi, a dili, a face afiș / arșice / bumbac / ciulama / covor / făraș / ghem / harachiri / harcea-parcea / nod de cravată, a face cuiva onoarea, a face pastramă / piftie / praf (și pulbere), a face primire, a face (cuiva) spinarea burduf, a face surcele, a-i frânge (cuiva) oasele, a-i freca ridichea (cuiva), a fute, a garnisi, a ghidona, a încinge, a înflori, a înfrumuseța, a însemna, a înșuruba, a întoarce (pe cineva) pe partea cealaltă, a învineți mutra / spinarea cuiva, a jupui de viu, a lăcui, a lămuri, a-i lua (cuiva) grosimea, a lua în fabrică / în șuturi, a lua la bulane (pe cineva), a lua (pe cineva) la cherestea / la încins / la poceală, a-i lua (cuiva) vopseaua, a machia, a mardi, a mângâia, a mitralia, a muia oasele cuiva, a năși, a ofili, a otânji, a paradi, a pardosi, a părui, a pârli, a peria, a-i petici (cuiva) cojocul, a pisa, a prelucra, a proțăpi, a pumni, a pune în gips / în probă (pe cineva), a pune (cuiva) lacătul, a pune toroipanul (pe cineva), a rașcheta, a rupe, a scărmăna, a scărpina, a scutura cojocul (cuiva), a smardi, a sminti (pe cineva) în bătaie, a snopi, a sparge, a sparge la nas, a stâlci în bătaie, a șifona, a tatua, a tărbăci, a tencui, a toca, a trage (cuiva) un frecuș / o mamă de bătaie / un toc de bătaie, a trosni, a umfla, a umple de borș (pe cineva), a unge bine (pe cineva), a usca în bătaie, a văstui, a vătui, a vârî în fabrică (pe cineva), a zăpăci (pe cineva) în bătaie.
Sursa: Dicționar de argou al limbii române
ABÁTE1, abați, s.m. 1. Titlu dat superiorului unei abații; persoană care are acest titlu. 2. Titlu onorific acordat unor preoți catolici; persoană care poartă acest titlu. – Din it. ab(b)ate.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)
ABÁTE2, abat, vb. III. 1. Tranz., refl. și intranz. A (se) îndepărta (de la o direcție inițială, fig. de la o normă fixată, de la o linie de conduită etc.). ♦ Refl. și tranz. A se opri sau a face să se oprească în treacăt undeva sau la cineva (părăsind drumul inițial). 2. Refl. (Despre fenomene ale naturii, calamități, nenorociri) A se produce în mod violent. 3. Refl. și intranz. A trece cuiva ceva prin minte, a-i veni o idee, o toană, un capriciu; a i se năzări. 4. Tranz. A întrista, a deprima, a mâhni, a descuraja. Vestea l-a abătut. 5. Tranz. A doborî la pământ. – Lat. abbattere, (4,5) din fr. abattre.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)
*abáte m., pl. țĭ (it. abáte și abbate, lat. ábbas, abbátis, vgr. abbás, d. sirianu abba, tată). La catolici, egumen, stareț. Titlu preuțesc [!].
Sursa: Dicționaru limbii românești
abate1 s.m. (bis.) 1 Titlu dat superiorului unei abații. ♦ Persoană care are acest titlu. ♦ Spec. Superiorul unor ordine monahale catolice, precum benedictinii. 2 (mai ales în sec. 18) Titlu onorific acordat unor preoți catolici, unor seminariști și chiar unor laici autorizați să poarte haina preoțească. ♦ Persoană care poartă acest titlu. • pl. -ți. / <it. ab(b)ate; cf. lat. abbās, -ātis, ngr. αββάς; cuv, arameic. (DEXI – „Dicționar explicativ ilustrat al limbii române“, Ed. Arc & Gunivas, 2007)
Sursa: Definiții ale unor cuvinte care nu există în alte dicționare
abáte2 vb. III. 1 tr., intr., refl. A (se) îndepărta de la direcția inițială sau normală. Abătură cătră stânga, la mănăstire, și poposiră tocmai la slujba de sară (SADOV.). ♦ Fig. A (se) îndepărta de la o normă fixată, de la o linie de conduită, de gândire etc. Mi se pare că te-ai abătut de la subiect (SADOV.). 2 refl. A se opri în treacăt undeva sau la cineva (părăsind drumul inițial). Rebegiți de frig, ne abatem pe la Neculai Moraru (VLAH.). 3 refl. (despre fenomene ale naturii, calamități, nenorociri) A se produce pe neașteptate (cu forță). Uluit mai mult de năvala de lovituri ce se abătuseră asupra lui..., se gândea cum s-ar putea furișa mai la o parte (REBR.). 4 refl., intr. A-i veni ideea, a-i trece prin minte; a i se năzări. De-mi va abate vrodată să-mi vând moșia, am gând să pun în publicație (C. NEGR.). 5 tr. A întrista, a deprima, a descuraja. Vestea l-a abătut. 6 tr. (calc. după fr. „abattre“) A doborî (la pământ). Năprasnica secure... abate toți copacii (ALECS.). ♦ (refl.) A cădea. Arabul e-n viață și calul sosește, Dar vai, când s-oprește, S-abate jos mort! (MACED.). • prez.ind. abát. /lat. abbattĕre; cf. și fr. abattre. (DEXI – „Dicționar explicativ ilustrat al limbii române“, Ed. Arc & Gunivas, 2007)
Sursa: Definiții ale unor cuvinte care nu există în alte dicționare
abáte, abat, vb. intranz., refl. – 1. A aduna, a strânge, a direcționa: „Și p-acela l-o mânat / S-abată oile-n sat. / Când oile le-abătea / Ei mare lege-i făcea” (Lenghel 1985: 220). 2. (refl.) A se aduna, a se însoți, a se căsători. – Lat. abbattere.
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș
abáte1 s. m., pl. abáțiSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită abate m. egumen, stareț (la Catolici).
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
abate v. 1. a depărta, a înlătura: a abate un car din drum; 2. a-i veni cuiva pe neașteptate (o dorință, un gând): ce-i abătuse? 3. a se depărta: se abate din cale; fig. se abate dela subiect; 4. a se opri în treacăt: se abătu la colibă; 5. (galicism) a doborî, a se precipita: timpuri ce abateți tot pe pământ BOL.; pe simțirea-mi dureroasă s’abate dorul greu AL. [Lat. ABBATTERE: sensul 5 după fr. abattre].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
ABÁTE1 s. m. Titlu dat preoților catolici sau (mai ales) starețului unei mănăstiri de călugări catolici.
Sursa: Dicționarul limbii române literare contemporane
ABÁTE2, abát, vb. III. 1. Refl. (Determinat uneori prin « din drum », « din cale ») A părăsi direcția pe care o avea și a lua altă direcție; fig. (urmat de determinări introduse prin prep. « de la ») a se depărta de la o linie de conduită sau de gîndire, de la o normă sau o regulă fixă. Abătîndu-se din drum, a vizitat ruinele cetății. ◊ Mi se pare că te-ai abătut de la subiect. SADOVEANU, N. F. 8. ♦ Tranz. Demascarea și zdrobirea devierii de dreapta a arătat forța partidului, capacitatea sa de a lichida cu fermitate orice încercare de a-l abate de pe drumul marxism-leninismului, de pe drumul apărării intereselor oamenilor muncii și al luptei pentru fericirea poporului. GHEORGHIU-DEJ, ART. CUV. 697. Vînturi dușmănoase... abat navigatorii spre prăpăstii de apă. BARANGA, V, A. 9. Văzînd baba că nu poate abate pe ficiorașul său din voia lui, i-au gătit merinde de ducă. SBIERA, P. 141. ◊ Intranz. Abătură cătră stîngă, la mănăstire, și poposiră tocmai la slujba de sară, între lumini și cîntări. SADOVEANU, B. 69. Abatem la stingă și urcăm pe podișuri verzi, înecate de soare. VLAHUȚĂ, O. A. II 149. A doua zi, mergînd iarăși cu vitele la păscut, abătu din drum și dete iarăși pe la copaciul cu pricina. ISPIRESCU, L. 231. ◊ (Rar, subiectul este drumul) Pe drumul care abate din șosea încoace se aud venind pași de cai. CARAGIALE, O. I 290. ♦ (Cu privire la ochi, căutătură etc.) A întoarce. Nu-ți abate ochii; taina ce-mi ascunzi e prea ușoară. DAVILA, V. V. 82. 2. Refl. (Urmat de determinări introduse prin prep. « pe la » sau « prin ») A se opri în treacăt într-un loc sau la cineva, uneori apucînd pe alt drum. Trebuia să găsesc numai vreme potrivită ca să mă abat o zi prin părțile astea. SADOVEANU, M. C. 118. Rebegiți de frig, ne abatem pe la Neculai Moraru, să ne mai încălzim. VLAHUȚĂ, O. A. 387. ◊ (Eliptic) Dacă aș ști anume la ce baltă..., m-aș abate călare. SADOVEANU, N. F. 86. T r a n z. f a c t. Ce vînt te-a abătut pe la noi? Intranz. (Rar) Au și plecat după leac, abătînd iarăși pe la Ileana Cosînțana. SBIERA, P. 29. 3. Refl. (Despre fenomene ale naturii, calamități, nenorociri) A veni, a cădea pe neașteptate. După perioada ploilor de primăvară, pe Bărăgan se abătuseră valuri neobișnuite de căldură. MIHALE, O. 489. Afară, vîntul nopții s-abătu pe la geamuri, le cercă dacă-s bine prinse, apoi fugi mai departe, chiuind. DUNĂREANU, CH. 112. Aristide, uluit mai mult de năvala de lovituri ce se abătuseră asupra lui, îngrămădit printre bocancii și opincile țăranilor, se gîndea cum s-ar putea furișa mai la o parte și apoi să se facă nevăzut. REBREANU, R. II 131; F i g. Cînd s-a abătut peste lume viforul celui dinții război, erau mai puțini [din neamul Roșculeștilor]: SADOVEANU, P. M. 39. Mă pișcau de spate și de ceafă o întreagă republică de furnici, peste a căror țară se abătuse – se vede – o margine din poalele nesfîrșit de lungi ale mantalei mele. HOGAȘ, M. N. 11. ♦ Intranz. unipers. (Construit cu dativul) A-i trece prin minte, a-i cășuna, a i se năzări. Niță Stanciu e pus la toate muncile. Trage de el și unul și altul. E și la cheremul bucătăreselor. Cui îi abate ceva își aduce aminte de el. PAS, L. I 97. Mai dăunăzi îi abătuse strigoaicei ca să-mi puie coarne de fier, ca pe vremea veche. ALECSANDRI, T. I 337. 4. T r a n z. A doborî, a culca la pămînt. Încarcă, Joe, cerul tău Cu nouri în mînie! Ș-asemenea unui copil Ce-abate scaiul pe poteci, Deprinde-ți apriga mînie Trăsnind stejari și piscuri reci! CERNA, P. 78. Crud e cînd intră prin stejari Năprasnica secure De-abate toți copacii mari Din falnica pădure! ALECSANDRI, P. A. 205. ♦ Refl. A cădea. Se abătu cu fața la pămînt: cu mîinile întinse pe lingă cap, înaintă pînă la picioarele bătrînului. SADOVEANU, O. I 277. Arabul e-n viață și calul sosește, Dar vai, cînd s-oprește, S-abate jos mort! MACEDONSKI, O. I 16.
Sursa: Dicționarul limbii române literare contemporane