Am găsit 13 definiții pentru cuvantul/cuvintele a-si, castiga, existenta:

căștígă f., pl. ĭ (d. căștig 2, V. cîștig 2). Ban. Trans. Vechĭ. Grijă, solicitudine.
Sursa: Dicționaru limbii românești


CÂȘTIGÁ, câștíg, vb. I. 1. Tranz. A obține bani sau alte bunuri materiale (prin muncă, prin speculații, prin exploatare, la jocuri de noroc etc.); p. ext. a dobândi, a obține experiență, cunoștințe etc. ♦ A recupera timpul (pierdut). 2. Tranz. A atrage de partea sa; a cuceri. Câștigase simpatia tuturor. 3. Tranz. A obține, a cuceri victoria (într-o competiție sportivă, într-un proces etc.). 4. Intranz. A deveni mai bogat în..., a-și spori conținutul, calitatea, greutatea. – Lat. castigare.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

câștigá (a ~) vb., ind. prez. 3 câștígă
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

câștigà v. 1. a primi prețul muncii sale, al timpului său: anevoie se câștigă, lesne se cheltuiește; 2. a obține ceea ce se dorește: a câștiga un proces, o bătălie; 3. fig. a trage în partea sa: a câștiga iubire, prietenie. [Lat. CASTIGARE, a pedepsi, evoluțiune de sens analogă cu a sinonimelor muncă și agonisi: munca și rezultatul ei sunt deopotrivă considerate ca o caznă, ca o luptă, ca o pedeapsă].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

CÂȘTIGÁ, câștíg, vb. I. 1. Tranz. A obține bani sau alte bunuri materiale (prin muncă, prin speculații, prin exploatare, la jocuri de noroc etc.); p. ext. a dobândi, a obține experiență, cunoștințe etc. ♦ A recupera timpul (pierdut). 2. Tranz. A atrage de partea sa; a cuceri. Câștigase simpatia tuturor. 3. Tranz. A obține, a cuceri victoria (într-o competiție sportivă, într-un proces etc.). 4. Intranz. A deveni mai bogat în..., a-și spori conținutul, calitatea, greutatea. – Lat. castigare.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

EXISTÉNȚĂ, existențe, s. f. 1. Faptul de a exista, de a fi real; categorie filozofică care se referă la natură, materie, la tot ceea ce există independent de conștiință, de gândire. ♦ Viață considerată în durata și conținutul ei. ♦ Durată (a unei situații, a unei instituții). 2. Condițiile, mijloacele materiale necesare vieții. ♦ Viață; mod de viață, fel de trai. [Pr.: eg-zis-] – Din fr. existence, lat. existentia.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

EXISTÉNȚĂ s. f. 1. faptul de a exista. ◊ viață. 2. categorie filozofică fundamentală, natura, materia, realitatea obiectivă. ♦ ~ socială = categorie fundamentală a materialismului istoric desemnând latura materială și cea spirituală a vieții sociale; mijloacele de trai. (< fr. existence, lat. existentia)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

EXISTÉNȚĂ s.f. 1. Noțiune filozofică care desemnează natura, materia, realitatea obiectivă, tot ceea ce există; faptul de a exista. ♦ Viață. 2. Mijloacele de trai. [Pron. eg-zis-. / cf. fr. existence, lat. existentia].
Sursa: Dicționar de neologisme

*existénță f., pl. e (d. existent; fr. existence. V. sub-sistență). Starea lucruluĭ care există. Vĭață: lupta pentru existență. Pozițiune, fel de vĭață: a avea o existență asigurată. – Ob. egz- (după fr.). V. ființă.
Sursa: Dicționaru limbii românești

EXISTÉNȚĂ (‹ fr., lat.) s. f. 1. Faptul de a fi real sau actual, în contrast cu ceea ce este aparent. Au e. obiectele fizice, ființele vii, dar și construcțiile abstracte determinate în raport cu noțiunile mai generale pe care le exemplifică. 2. (FILOZ.) Ființă în procesul devenirii. La scolastici, ființa în act, opusă esenței. În existențialism, condiția sau ființarea specific umană. 3. (LOG.) Faptul de a fi necontradictoriu, logic. 4. (SOCIOL.) E. socială = concept utilizat de materialismul istoric potrivit căruia totalitatea componentelor geografice, biologice și în mod special cele tehnologice, inclusiv organizarea socială a producției, determină conștiința socială, aceasta nefiind decât existența devenită conștientă.
Sursa: Dicționar enciclopedic

existénță [x pron. gz] s. f., g.-d. art. existénței; pl. existénțe
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

existență f. 1. starea celui ce există; 2. vieață: tristă existență; 3. poziția unui om în societate: are o existență sigură.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

EXISTÉNȚĂ, existențe, s. f. 1. Faptul de a exista, de a fi real; categorie filozofică care se referă la natură, materie, la tot ceea ce există independent de conștiință, de gândire. ♦ Viață considerată în durata și conținutul ei. ♦ Durată (a unei situații, a unei instituții). 2. Condițiile, mijloacele materiale necesare vieții. ♦ Viață; mod de viață, fel de trai. [Pr.: eg-zis-] – Din fr. existence, lat. existentia.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

Forme flexionare:

câștigă - Verb, Indicativ, perfect simplu, persoana a III-a, singular - pentru cuvantul câștiga

câștiga - Verb, Indicativ, imperfect, persoana a III-a, singular - pentru cuvantul câștiga

câștigă - Verb, Indicativ, prezent, persoana a III-a, plural - pentru cuvantul câștiga

câștigă - Verb, Indicativ, prezent, persoana a III-a, singular - pentru cuvantul câștiga

câștigă - Verb, Imperativ, persoana a II-a, singular - pentru cuvantul câștiga

câștiga - Verb, Infinitiv prezent - pentru cuvantul câștiga

existenta - Adjectiv, feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, articulat - pentru cuvantul existent

existentă - Adjectiv, feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul existent

existența - Substantiv feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, articulat - pentru cuvantul existență

existență - Substantiv feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul existență

existență - Substantiv feminin, Vocativ, singular - pentru cuvantul existență

căștigă - Formă unică - pentru cuvantul căștigă

căștiga - Formă unică - pentru cuvantul căștiga