Am găsit 23 de definiții pentru cuvantul/cuvintele umbla, fara, rost:

fáră, fáre, s.f. (înv.) neam, ginte, națiune; soi.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme


fáră s. f. – Castă, rasă. – Mr. fară. Ngr. φαρα, cf. alb. farë (Meyer 100; Philippide, II, 641), bg. fara (Berneker 279). Pare să provină din longob. fara (Pușcariu, Dacor., VII, 293; Giuglea, Dacor., II, 396; DAR), și a fost citat ca element v. germ. în rom., nejustificat, se pare, întrucît este vorba de un cuvînt împrumutat dintr-un idiom balcanic, în epocă recentă. În același timp, este cuvînt incert, întrebuințat de patru ori de Petru Maior, care folosește adesea cuvinte mr. (și acesta pare a fi cazul lui fară) și o dată într-un text popular din Hațeg, în care este posibil să fie o pătrundere a mr. După Mladenov 660, cuvîntul ar fi de origine tc.
Sursa: Dicționarul etimologic român

fáră f., pl. e saŭ fărĭ (long. fara, neam; d. rom. vine bg. ngr. Epir fára, alb. fară, neam, soĭ). Hațeg. Neam, soĭ (răŭ).
Sursa: Dicționaru limbii românești

FẮRĂ, conj., prep. I. 1. (Urmat de o propoziție circumstanțială de mod sau de un infinitiv care îi ține locul, are valoarea unei negații) A ascultat fără să răspundă nimic. ♦ (Urmat de o propoziție concesivă sau de un infinitiv care îi ține locul) Deși nu..., cu toate că nu... Fără să fie desăvârșit, e mulțumitor. 2. (Reg.; după negație, cu sens adversativ) Ci, dar. ♦ (Înv.; adverbial) Decât, (în) afară de...; exceptând pe... II. Prep. 1. (Introduce complemente circumstanțiale de mod și atribute, conținând ideea de excludere) Lipsit de... Om fără necazuri. ♦ (În legătură cu cuvinte care arată cantitatea sau măsura, indicând cât lipsește până la o măsură deplină) Este ora zece fără cinci minute. ♦ (În operații aritmetice de scădere) Minus, mai puțin. Patru fără doi. 2. (Introduce complemente circumstanțiale sociative negative) Pot eu să trăiesc și fără tine. ♦ (Introduce complemente circumstanțiale instrumentale negative) A scos cuiele fără clește.Lat. foras „afară”.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

fắră prep.1. Lipsit de. – 2. În afară de, fără a ține seama. – 3. (Conj.) Ci, dar. – Var. făr’. Mr. fără, megl. făr, fǫr, fară, istr. făr de. Lat. fŏrās (Pușcariu 581; Candrea-Dens., 549; REW 3431; DAR); cf. vegl. fure, it. fuora, fuori, prov. for(a)s, v. fr. fors, (fr. hors), sp. fuera, port. foras. Var. făr ar putea reprezenta lat. foris. Cf. și afară. – Intră în compunerea anumitor cuvinte, ca fărărelege, s. f. (nelegiuire), format pe baza sl. bezakonije; fărălegi, vb. (înv., a comite un sacrilegiu sau o nelegiuire).
Sursa: Dicționarul etimologic român

fắră conj., prep. I 1 (urmat de o prop. circ. de mod sau de un vb. la inf. care îi ține locul; are val. unei negații) Gingașa copilă ceti răvașul... fără să verse măcar o lacrimă (C. NEGR.) 2 (urmat de o prop. conces. sau de un vb. la inf. care îi ține locul) Deși nu..., cu toate că nu... Fără să fie hotărâtor, argumentul său a contribuit la lămurirea problemei. 3 (înv., reg.; după negație; cu sens advers.) Ci, dar. Nici mă iubești, nici mă lași, Făr-numai necaz îmi faci (POP.). ◊ Loc. conj. (înv.) Fără că... = decât (numai) că... Fără când... = decât dacă... Fără decât numai... = decât că... Fără cât numai... sau fără de numai (cât)... = decât numai (că)... Fără cât = ci numai. 4 (arh.; cu val. adv.; de obicei urmat de „numai”) Decât, (în) afară de...; exceptând pe... Alți boieri mai aproape nu se aflară, fără numai Preda Buzescu și frate-său (BĂLC.). II prep. (în opoz. cu prep. „cu”; exprimă negarea asocierii sau ideea de excludere) 1 Introduce un atribut sau un nume predicativ care exprimă caracterizarea prin a) Posesie. Sărăcenii erau un sat fără popă (SLAV.); b) Conținut. Pahar fără apă; c) Asociere. Cafea fără zahăr. 2 (după un subst. vb. sau care are un sens apropiat de al unui vb.) Introduce un atribut care exprimă: a) Instrumentul. Pescuitul fără undiță; b) Asocierea. Traiul fără ea devenise de nesuportat. 3 (introduce un circ. de mod) Trăiră mulți ani fără certuri. 4 (introduce un compl. asociativ neg.) A plecat fără sora lui. 5 (întărit de adv. „numai”, „cât”; introduce un circ. de excepție) Nu am întâlnit niciun copac..., fără numai grămezi de ramuri. 6 (introduce un circ. instr. neg.) A scos cuiele fără clește. 7 (în constr. cu num. care exprimă orele, cantitatea sau măsura, indică lipsa unei părți până la măsura deplină) Este ora cinci fără zece minute. 8 (în operații aritmetice de scădere; leagă două num.) 10 fără 2 fac 8. 9 Loc.adj., adv. (înv.) Fără cuvânt = pe nedrept. Fără (de) cale v. cale. Fără (de) căpătâi v. căpătâi. Fără (de) minte v. minte. Fără (de) număr v. număr. Fără (de) rând v. rând. Fără seamă v. seamă. Fără șir v. șir. Fără (de) veste v. veste. Fără (de) vreme v. vreme. 10 Compuse: (înv.) fără-de-cinste = necinste; fără-de-dumnezeire = necredință; fără-fund = prăpastie; fără-minte = nebunie; fără-veste = nesiguranță; fără-vreme = maturitate; fără-voroavă = liniște. • / lat. fǒras „afară”. („DEXI – Dicționar explicativ ilustrat al limbii române”, Ed. ARC & GUNIVAS, 2007)
Sursa: Definiții ale unor cuvinte care nu există în alte dicționare

fără prep. (lat. fŏras, afară [cu mișcare], d. *fŏra și fŏres, ușă, care corespunde cu vgr. thýra, got. daur, engl. door, germ. thor și thüre, vsl. dvorŭ [V. dveră, firidă, vornic]; it. fuori, fuora, afară: pv. foras, vfr. fuers, nfr. fors, hors, sp. fuera, pg. fora. V. afară). Lipsit de: plec fără tine, fără să-ĭ spun. Prematur, înainte de timp: a muri fără de vreme. Fără dor [!] și poate (V. dor 2). Fără (de) veste, subit, de odată: un atac fără (de) veste. Fără cît, fără numaĭ (Vechĭ, Trans.), de cît numaĭ, afară de: n´a adus nimic, fără cît (saŭ fără numaĭ) niște lemne, să nu te închinĭ nimănuĭ fără cît (saŭ fără numaĭ) Tatăluĭ. – Și fără de: numere soț orĭ fără de soț (păreche [!] orĭ nepăreche), om fără de lege (criminal). – Și făr´de: plec făr´de frică.
Sursa: Dicționaru limbii românești

fắră prep.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

fără prep. 1. indică o privațiune: fără ajutor; 2. o excepțiune: fără numai. [Lat. FORAS].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

FẮRĂ prep., conj. I. Prep. 1. (Introduce complemente circumstanțiale de mod și atribute, conținând ideea de excludere) Lipsit de... Om fără necazuri. ♦ (În legătură cu cuvinte care arată cantitatea sau măsura, indicând cât lipsește până la o măsură deplină) Este ora zece fără cinci minute. ♦ (În operații aritmetice de scădere) Minus, mai puțin. Patru fără doi. 2. (Introduce complemente circumstanțiale sociative negative) Pot eu să trăiesc și fără tine. ♦ (Introduce complemente circumstanțiale instrumentale negative) A scos cuiele fără clește. II. 1 (Urmat de o propoziție circumstanțială de mod sau de un infinitiv care îi ține locul, are valoarea unei negații) A ascultat fără să răspundă nimic. ♦ (Urmat de o propoziție concesivă sau de un infinitiv care îi ține locul) Deși nu..., cu toate că nu... Fără să fie desăvârșit, e mulțumitor. 2. (Reg.; după negație, cu sens adversativ) Ci, dar. ♦ (Înv.; adverbial) Decât, (în) afară de...; exceptând pe... – Lat. foras „afară”.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

ROST, rosturi, s. n. 1. Sens, înțeles, tâlc; scop, menire, justificare, motivare. ♦ Atribuție, rol, misiune, sarcină. 2. Mod de a-și întocmi viața; stare, situație socială, materială, familială; p. ext. gospodărie. ◊ Expr. A (nu) ști rostul cuiva = a (nu) ști unde se află și cum își organizează cineva viața. A fi rost de ceva = a întrevedea posibilitatea de a găsi ceva. A face rost de ceva = a procura ceva (greu de obținut, de realizat). 3. Mod, fel de organizare a unei activități; ordine după care se desfășoară o acțiune; plan de desfășurare, de executare a ceva. ◊ Expr. A nu-și afla rostul = a nu-și găsi locul, a nu-și găsi astâmpăr. A-și pierde rostul = a-și pierde cumpătul. A fi în rostul lui = a fi acolo unde îi este locul, unde se cuvine să fie. ♦ Ordine stabilă, stare de lucruri; rânduială. 4. Spațiu în formă de unghi, format la războiul de țesut între firele de urzeală ridicate de ițe și cele rămase jos, prin care se trece suveica cu firul de bătătură. 5. Spațiu îngust lăsat între două construcții alăturate sau între două părți ale unei construcții, pentru a permite mișcarea lor relativă sub acțiunea forțelor interioare sau a variațiilor de temperatură. Rost de etanșare. Rost de lucru. ♦ Jgheab săpat în lemn, pe care alunecă o ferestruică, o ușă, un capac. 6. (Înv.) Gură; (azi livr.) grai, vorbire. ◊ Loc. adv. Pe de rost = fără un text în față, din aducere-aminte, din memorie. ◊ Expr. A învăța pe de rost = a învăța un text pentru a-l putea reda din memorie. A lua (pe cineva) la rost = a mustra (pe cineva), a-i cere socoteală. ♦ (Înv. și arh.) Facultatea de a vorbi. – Lat. rostrum.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

rost (rósturi), s. n.1. (Înv.) Gură. – 2. (Înv.) Limbă, vorbire. – 3. Spațiu lăsat între firele de urzeală prin care trece suveica. – 4. Legătură, articulație, unire. – 5. Sens, semnificație, scop, rațiune. – 6. Ordine, regulă, normă, rînduială. – 7. Plan, proiect. – 8. Mod, modalitate, manieră. – Mr. rost. Lat. rŏstrum (Diez, Gramm., I, 20; Pușcariu 1476; REW 7386; Șeineanu, Semasiol., 194; Densusianu, GS, II, 315; Weigand, Jb., XII, 95), cf. cat., port. rosto, sp. rostro.Der. rosta, vb. (a năvădi); rosti, vb. (a pronunța, a se exprima, a zice; a ordona, a rîndui; a schimba ițele; a prepara); rostui, vb. (a netezi, a umple cu material golurile între cărămizi); rostuială, s. f. (rostuire); rostuitor, s. m. (zidar care rostuiește); rostitor, adj. (care rînduiește, aranjează). – Cf. răsti.
Sursa: Dicționarul etimologic român

rost n., pl. urĭ (lat. rostrum, cĭoc, plisc, din *rodtrum, d. ródere, a roade; it. cat. sp. rostro, pg. rosto. R a căzut ca și în frate și cĭur. De la „cĭoc” s´a dezvoltat înț. de „gură”, apoĭ acela de „înțeles, ordine, regulă”). Gura, vorba (Vechĭ): din rostu direptuluĭ [!] izvorăște înțelepcĭune (Cost. 1, 286), rostu eĭ cel blajin (Isp.), sfînt să fie rostu tătine-meŭ (Cr.). Unghĭu firelor urzeliĭ pe unde trece suveĭca și duce firu bătăturiĭ. Spațiu dintre cărămizĭ, olane, petre [!] și alte lucrurĭ la o construcțiune (ChN. I, 244 și 2, 93). Fig. Înțeles, noĭmă, rațiune, socoteală, explicațiune, scop: toate-șĭ aŭ rostu lor în lume, această vorbă are un rost adînc, tu n´aĭ nicĭ un rost aci. Regulă, ordine, mers normal, mecanizm care merge bine: om cu rost (orĭ fără rost) la treabă. De rost saŭ (ob.) pe de rost (cp. cu rus. na-izust), din gură, din memorie: a spune lecțiunea pe de rost. A face rost de ceva, a îngriji să se aducă, a procura: ĭ-am făcut rost de banĭ. A da de rostu unuĭ lucru, a-ĭ da de capăt, a-l pricepe, a te deprinde cu el. A ști rostu unuĭ lucru, a te pricepe la el (V. ogod): a ști rostu mașinilor. A fi de rost la un lucru, a lua regular parte la el.
Sursa: Dicționaru limbii românești

rost, -uri. s.n. – Distanța dintre firele de urzeală. – Lat. rostrum.
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș

rost s. n., pl. rósturi
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

rost n. 1. gură (sens învechit): pe de rost, oral; 2. vorbă, vorbire: rostul ei cel blajin ISP. sfânt să fie rostul tătănă-meu CR. [Vechiu-rom. rost, gură («din rostul direptului izvorește înțălepciune», Miron Costin) = lat. ROSTRUM, bot].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

rost n. 1. unghiu format de firele urzelii în care s´aruncă suveica: rostul pânzei; 2. fig. a) ordine, regulă: om cu rost, fără rost; b) dispozițiune, preparative: a face rost de călătorie; c) noimă, rațiune: vorbă fără rost, toate își au rostul lor; d) folos, spor: a avea rost, fără rost; e) mod, plan: a da de rost, a ști rostul. [Vorbă identică cu cea precedentă; sensurile de sub 2 sunt metafore luate din tehnica țesutului].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

ROST, rosturi, s. n. 1. Sens, înțeles, tâlc; scop, menire, justificare, motivare. ♦ Atribuție, rol, misiune, sarcină. 2. Mod de a-și organiza viața; stare, situație socială, materială, familială; p. ext. gospodărie. ◊ Expr. A (nu) ști rostul cuiva = a (nu) ști unde se află și cum își organizează cineva viața. A fi rost de ceva = a întrevedea posibilitatea de a găsi ceva. A face rost de ceva = a procura ceva (greu de obținut, de realizat). 3. Mod, fel de orgnizare a unei activități; ordine după care se desfășoară o acțiune; plan de desfășurare, de executare a ceva. ◊ Expr. A nu-și afla rost = a nu-și găsi locul, a nu-și găsi astâmpăr. A-și pierde rostul = a-și pierde cumpătul. A fi în rostul lui = a fi acolo unde îi este locul, unde se cuvine să fie. ♦ Ordine stabilă, stare de lucruri; rânduială. 4. Spațiu în formă de unghi, format la războiul de țesut între firele de urzeală ridicate de ițe și cele rămase jos, prin care se trece suveica cu firul de bătătură. 5. Spațiu îngust lăsat între două construcții alăturate sau între două părți ale unei construcții, pentru a permite mișcarea lor relativă sub acțiunea forțelor interioare sau a variațiilor de temperatură. Rost de etanșare. Rost de lucru. ♦ Jgheab săpat în lemn, pe care alunecă o ferestruică, o ușă, un capac. 6. (înv.) Gură; (azi livr.) grai, vorbire. ◊ Loc. adv. Pe de rost = fară un text în față, din aducere-aminte, din memorie. ◊ Expr. A învăța pe de rost = a învăța un text pentru a-l putea reda din memorie. A lua (pe cineva) la rost = a mustra (pe cineva), a-i cere socoteală. ♦ (înv.) Facultatea de a vorbi. – Lat. rostrum.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

UMBLÁ, úmblu, vb. I. Intranz. I. 1. A se deplasa dintr-un loc în altul; a merge (I 1), a circula (1). ◊ Expr. A-i umbla cuiva ceva prin gură = a nu-și putea aminti pentru un moment de ceva care îi este extrem de familiar, de cunoscut. (Pop.) A-i umbla cuiva ceva prin (sau în) cap = a fi preocupat de ceva, a avea ceva de gând. (Pop.) Umblă sănătos! (sau cu bine!), urare adresată cuiva care pleacă. (Pop.) A umbla după cineva = a căuta cu insistență să obțină simpatia cuiva; a face curte unei femei. 2. A străbate (ca drumeț) un loc; a merge din loc în loc, a colinda, a cutreiera; a hoinări, a vagabonda. ♦ (Rar) A se plimba. ♦ (Pop.; despre nori) A se mișca, a se deplasa. 3. (Pop.) A merge, a se duce undeva regulat; a frecventa. Umblă la școală. ♦ A se ocupa, a se îndeletnici cu..., a lucra la... Umblă în cărăușie. 4. A se purta (îmbrăcat sau încălțat) într-un anumit fel. Umblă întunecat și încruntat. II. 1. (Pop.; despre unelte, aparate, mecanisme etc.) A se afla în funcțiune; a funcționa. 2. (Despre gură, ochi etc.) A se mișca continuu. ◊ Expr. A-i umbla cuiva limba (prin gură) = a vorbi (mult). III. (Pop.) A trece (din mână în mână), a ajunge (de la unul la altul). ♦ (Despre bani) A fi în circulație, a avea valoare, curs. IV. 1. A căuta, a scotoci, a cotrobăi (pentru a găsi ceva). 2. A lua în mână; a pune mâna pe ceva, a atinge. ♦ (Pop.) A lucra cu..., a se servi de...; a mânui. ♦ Fig. A se folosi de..., a face uz de... Nu umbla cu minciuni! V. Fig. A căuta, a se strădui să obțină ceva; a se sili, a încerca să... ◊ Expr. A umbla după cai verzi (pe pereți) = a căuta să obțină lucruri nerealizabile. A umbla după doi iepuri deodată = a urmări în același timp două scopuri, două avantaje diferite. ♦ A intenționa, a fi gata să... [Var.: (înv. și pop.) îmblá vb. I.] – Lat. ambulare.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

umblá (-lu, -át), vb.1. A merge. – 2. A circula, a călători, a se mișca, a funcționa. – 3. A se duce undeva regulat, a frecventa. – 4. A vizita, a parcurge, a străbate. – 5. A circula, a avea valoare de circulație. – 6. A valora. – 7. A avea curs, a fi acceptat. – 8. A merge după cineva sau ceva, a urmări. – 9. A privi prin, a se ocupa de. – 10. a căuta, a scotoci, a cerceta. – 11. A trata de, a căuta de. – 12. (Trans.) A urma un curs, a studia. – Var. îmbla. Mr. imnu, megl. amnu, amnari, istr. omnu. Lat. ambŭlāre (Diez, I, 19; Candrea, Éléments, 82; Pușcariu 1797; REW 412), cf. it. ambiare, prov., sp., port. amblar, fr. ambler.Der. umblăreț, adj. (care umblă mult); umblat, adj. (care a călătorit mult, frecventat, circulat); umblător, adj. (care umblă; pribeag; mobil; varietate de grîu); umblătoare, s. f. (closet, privată); umblătură, s. f. (mers); umblet, s. n. (mers, fel de a merge; umblare, călătorie; drumeție; comportare, conduită; intrigă, demers, procedură).
Sursa: Dicționarul etimologic român

umblá (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. úmblu, 2 sg. úmbli, 3 úmblă
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

umblà v. 1. a se transporta, vorbind de oameni: a umbla călare; 2. a păși, vorbind de cai: a umbla în buestru; 3. fig. a avea intențiunea, a căuta: hoții umblau să-l omoare; 4. a circula: paraua umblă din mână in mână; 5. a alerga: umblă după potcoave de cai morți; fig. îi umblă gura ca melițoiul CR. [Lat. AMBULARE].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

UMBLÁ, úmblu, vb. I. Intranz. I. 1. A se deplasa dintr-un loc în altul; a merge (I 1), a circula (1). ◊ Expr. A-i umbla cuiva ceva prin gură = a nu-și putea aminti pentru un moment de ceva care îi este extrem de familiar, de cunoscut. (Pop.) A-i umbla cuiva ceva prin (sau în) cap = a fi preocupat de ceva, a avea ceva de gând. (Pop.) Umblă sănătos! (sau cu bine!), urare adresată cuiva care pleacă. (Pop.) A umbla după cineva = a căuta cu insistență să obțină simpatia cuiva; a face curte unei femei. 2. A străbate (ca drumeț) un loc; a merge din loc în loc, a colinda, a cutreiera; a hoinări, a vagabonda. ♦ (Rar) A se plimba, ♦ (Pop.; despre nori) A se mișca, a se deplasa. 3. (Pop.) A merge, a se duce undeva regulat; a frecventa. Umblă la școală. ♦ A se ocupa, a se îndeletnici cu..., a lucra la... Umblă în cărăușie. 4. A se purta (îmbrăcat sau încălțat) într-un anumit fel. ♦ A se comporta, a se manifesta într-un anumit fel. Umblă întunecat și încruntat. II. 1. (Pop.; despre unelte, aparate, mecanisme etc.) A se afla în funcțiune; a funcționa. 2. (Despre gură, ochi etc.) A se mișca continuu, ◊ Expr. A-i umbla cuiva limba (prin gură) = a vorbi (mult). III. (Pop.) A trece (din mână în mână), a ajunge (de la unul la altul). ♦ (Despre bani) A fi în circulație, a avea valoare, curs. IV. 1. A căuta, a scotoci (pentru a găsi ceva). 2. A lua în mână; a pune mâna pe ceva, a atinge. ♦ (Pop.) A lucra cu..., a se servi de...; a mânui. ♦ Fig. A se folosi de..., a face uz de... Nu umbla cu minciuni! V. Fig. A căuta, a se strădui să obțină ceva; a se sili, a încerca să... ◊ Expr. A umbla după cai verzi (pe pereți) = a căuta să obțină lucruri nerealizabile. A umbla după doi iepuri deodată = a urmări în același timp două scopuri, două avantaje diferite. ♦ A intenționa, a fi gata să... [Var.; (înv. și pop.) îmblá vb. I] – Lat. ambulare.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

Forme flexionare:

fără - Invariabil - pentru cuvantul fără

rost - Substantiv neutru, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul rost

rost - Substantiv neutru, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul rost

umblă - Verb, Indicativ, perfect simplu, persoana a III-a, singular - pentru cuvantul umbla

umbla - Verb, Indicativ, imperfect, persoana a III-a, singular - pentru cuvantul umbla

umblă - Verb, Indicativ, prezent, persoana a III-a, plural - pentru cuvantul umbla

umblă - Verb, Indicativ, prezent, persoana a III-a, singular - pentru cuvantul umbla

umblă - Verb, Imperativ, persoana a II-a, singular - pentru cuvantul umbla

umbla - Verb, Infinitiv prezent - pentru cuvantul umbla

fara - Substantiv feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, articulat - pentru cuvantul fară

fară - Substantiv feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul fară

fară - Substantiv feminin, Vocativ, singular - pentru cuvantul fară