Am găsit 53 de definiții pentru cuvantul/cuvintele cauta, nod, in, papura:

CĂUTÁ, cáut, vb. I. I. Tranz. 1. A încerca să găsească pe cineva sau ceva; a umbla după... ◊ Expr. A căuta cuiva ceartă (sau pricină) cu lumânarea = a provoca ceartă cu orice preț. N-ai ce căuta (undeva) = nu există motiv, este interzis să vii sau să te afli undeva. A căuta (pe cineva sau ceva) cu ochii = a încerca să descopere (pe cineva sau ceva) într-un grup, într-o mulțime etc. A căuta cu gândul = a se sili să-și aducă aminte. A căuta privirile cuiva = a încerca să întâlnească privirile cuiva. ♦ Intranz. A cerceta, a scotoci, a cotrobăi. ♦ A se deplasa undeva pentru a găsi pe cineva; a se interesa undeva de prezența cuiva. 2. A încerca să obțină ceva, a urmări ceva. ♦ Refl. (Despre mărfuri) A avea căutare, a se cere. II. 1. Intranz. A se interesa, a se ocupa de... ◊ Expr. A-și căuta de treabă (sau de treburi, de nevoi, de cale, de drum) = a se preocupa numai de propriile treburi, a-și vedea de treabă. 2. Intranz. și tranz. A purta de grijă (unui bolnav), a se îngriji de... ◊ Refl. Se caută la doctor. ♦ A băga de seamă, a fi atent. 3. Tranz. A-și da silința, a se strădui să... 4. Tranz. impers. A trebui, a se cuveni. III. 1. Intranz. A se uita, a privi, a urmări cu ochii. ◊ Expr. (Fam.) A-i căuta (cuiva) în coarne = a răsfăța (pe cineva). ♦ Fig. A fi îndreptat, orientat spre...; (despre ființe) a se îndrepta spre... 2. Tranz. A cerceta, a examina. 3. Intranz. A avea sau a da aspectul sau înfățișarea de... 4. Intranz. și tranz. Fig. A lua în considerație, a se lua după... Nu căuta că-s mic. 5. Intranz. (În superstiții) A cerceta poziția stelelor, a bobilor etc. pentru a prezice viitorul. [Pr.: -că-u-.Var.: (pop.) cătá vb. I] – Lat. *cautare.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a


căutá (cáut, căutát), vb.1. A examina, a cerceta. – 2. A scruta, a se uita fix și insistent. – 3. A părea, a avea aspect de. – 4. A fi orientat, a fi situat în fața a ceva. – 5. A se îngriji, a se ocupa de ceva, a veghea. – 6. A îngriji, a avea grijă de sănătatea cuiva. – 7. A cerceta, a verifica. – 8. A iscodi, a scormoni. – 9. A căuta, a urmări, a încerca să obțină ceva. – 10. A încerca. – 11. A se strădui, a face eforturi. – 12. A căuta cu grijă, a se îngriji exagerat de felul în care se exprimă. – 13. (Cu pron. în dat.: a-și căuta de) A-și vedea mai departe de, a încerca mai departe, a se preocupa numai de ceva, a se mărgini la. – 14. (Refl.) A avea căutare, a plăcea, a se vinde bine. – 15. A fi nevoit, a trebui, a fi obligat (mai ales în expresia ca(u)tă să) – Var. căta.Mr. caftu, căftare, megl. caft, caftari, istr. cǫwtu. Cuvînt greu de explicat, în care par a se fi confundat două cuvinte lat. diferite, chiar dacă această confuzie nu este un fapt sigur. Pare evident că var. căta reprezintă lat. captāre (Schuchardt, ZRPh., XXVIII, 38; Candrea-Dens., 286; REW 1561); cf. vegl. catuar „a afla”, friul., engad. cattar „a obține”, v. prov. catar „a vedea”, sp., port. catar. La acest etimon, bazat pe perfecta coicidență a v. port. și a v. sp., Pușcariu a renunțat ulterior, iar în DAR identifică total pe a căta cu a căuta, derivîndu-l pe primul din ultimul; aceeași interpretare la Graur-Rosetti, BL, V, 220. Este sigur că ambele cuvinte se confundă astăzi în toate accepțiile lor. În privința semantismului cuvîntului rom., evoluția la „a privi” este deja lat.; cf. San Isidoro de Sevilla, Etym., XII, 2, 38; cattat, id est videt; de unde rezultă și faptul că reducerea lui pt este veche. De la „a privi” s-a trecut firesc la sensul de „a căuta”, propriu și sp.: cf. în graiul din Astorga, vai cata los buis, rom. cată boii (S. Alonso Garrote, El dialecto vulgar leonés, Madrid 1947, p. 173). Prin urmare, etimonul captāre explică perfect fonetismul și semantismul lui a căta, formă foarte împămîntenită în graiul popular și care se menține în numeroase regiuni, în ciuda faptului că literatura preferă forma a căuta. Cu toate acestea, captāre pare insuficient pentru a explica forma a căuta. Identitatea de sens i-a determinat pe mulți autori să considere că această ultimă formă ca var. fonetică de la captāre (Diez, Gramm., I, 32; Cipariu, Elemente, 40; Körting 904), al cărui rezultat pare destul de șocant. Din această cauză s-a încercat să se explice căuta și mai ales u acest cuvînt prin intermediul altui etimon lat., bazat pe cuvînt și pe noțiunea de cautus, ușor diferite după diverșii cercetători (de la cautus, după V. Burlă, Studii filologice, 93 și Candrea-Dens., 295; de la *cautāre, după Candrea, Rom., XXXIII, 305; Meyer, Alb. St., IV, 35; Graur-Rosetti, BL, V, 220; și Pascu, I, 60; de la *cavitāre, după Densusianu, Rom., XXXVIII, 676; G. Meyer, IF, VI, 118; Pușcariu, 325; DAR. Cf. observațiile împotriva etimonului *cavitāre la Candrea-Dens., 295 și la Densusianu, GS, II, 18). Etimonul *cavitāre „a îngriji”, de la cavitum, forma populară a lui cautum, este posibil fără a fi convingător. Rezultat său fonetic este incert (cf. laudavilăudai; pavimentumpămînt; civitatemcetate; ovemoaie; etc.). Pe de altă parte, nici *cautare nici *cavitare nu ar fi de ajuns pentru a explica toate accepțiile lui căuta; astfel încît nu pare probabilă explicația pe care o propune DAR, de la căta, prin intermediul unei reduceri de la căuta. Astfel stînd lucrurile, par posibile două soluții. Dacă se admite etimonul incert *cavitāre, forma dublă căta și căuta corespunde la două etimoane diferite, cu o totală confuzie ulterioară a semantismului. Dacă se face abstracție de *cavitāre, cum pare de preferat, ar fi obligatoriu să explicăm ambele forme pornindu-se de la lat. captāre. Forma vulg. cattare ar fi dat în mod normal căta, ca în prov. și sp. pe cînd de la *captāre, prin intermediul unei pronunțări defectuoase *cabtāre, s-ar fi ajuns la căuta, ca în cazul lui presbyterpreut. Dovadă a acestui fapt ar putea fi perfecta corespondență a rezultatelor ambelor cuvinte în dialecte: mr. caftu, preftu, istr. cǫwtu, prewt. Der. căutătoare, s. f. (Trans., oglindă); căutător, adj. (care caută); căutător, s. m. (ghicitor, prezicător; pețitor, mijlocitor, mai ales cel care este însărcinat cu verificarea situației economice a pretendentului); căutătură, s. f. (privire, uitătură); căutare, s. f. (examen; cercetare; îngrijiri medicale, tratament; gardă; administrație; obiectiv, pretenție; înfățișare, aspect; succes, acceptare).
Sursa: Dicționarul etimologic român

CĂUTÁ, cáut, vb. I. I. Tranz. 1. A încerca să găsești pe cineva sau ceva; a umbla după... ◊ Expr. A căuta (cuiva) ceartă sau pricină (cu lumânarea) = a căuta prilej de ceartă cu orice preț. A căuta (pe cineva sau ceva) cu ochii = a încerca să descoperi (pe cineva sau ceva) într-un grup, într-o mulțime etc. A căuta cu gândul = a se sili să-și aducă aminte. A căuta privirile cuiva = a încerca să întâlnești privirile cuiva. ♦ Intranz. A cerceta, a scotoci. ♦ A se deplasa undeva pentru a găsi pe cineva; a se interesa undeva de prezența cuiva. 2. A încerca să obții ceva, a urmări ceva. Du-te de caută nouă piei de bivol (ISPIRESCU). ◊ Expr. N-ai ce căuta (undeva) = nu există motiv, e interzis să te afli sau să vii (undeva).** Refl. (Despre mărfuri) A avea trecere, a se cere. II. 1. Intranz. A se interesa, a se ocupa de... ◊ Expr. A-și căuta de treabă (sau de treburi, de nevoi) = a-și vedea de ocupațiile sale, fără a se amesteca în treburile altora. A-și căuta de drum (sau de cale) = a-și continua drumul, a-și vedea de treburile sale. 2. Intranz. și tranz. A purta de grijă (unui bolnav), a se îngriji de... ◊ Refl. Se caută la doctor. ♦ A băga de seamă, a fi atent. Pe mine căutați să nu mă smintiți (CREANGĂ). 3. Tranz. A-și da silința, a se strădui să... Tată-său îl trimitea într-una să caute a se căpătui (ISPIRESCU). 4. Tranz. impers. A trebui, a se cuveni. Cată să știm cum se mișcă și cu cine se adună (SADOVEANU). III. 1. Intranz. A se uita, a privi, a urmări cu ochii. ◊ Expr. (Fam.) A căuta (cuiva) în coarne = a răsfăța (pe cineva). ♦ Fig. A fi îndreptat, orientat spre...; (despre ființe) a se îndrepta spre... 2. Tranz. A cerceta, a examina. ◊ Expr. A căuta o pasăre de ou = a examina o pasăre pipăind-o, pentru a-și da seama dacă are ou. 3. Intranz. A avea sau a da aspectul sau înfățișarea de... Ochii osteniți și părul nepieptănat... căutau a melancolie (DELAVRANCEA). 4. Intranz. și tranz. Fig. A lua în considerație, a se lua după... Nu căuta că-s mic (CREANGĂ). 5. Intranz. (În superstiții) A cerceta poziția stelelor, a bobilor etc. pentru a prezice viitorul. [Var.: cătá vb. I] – Lat. *cautare.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

căutá (a ~) (că-u-) vb., ind. prez. 1 sg. cáut, 3 cáută; imper. 2 sg. cáută, neg. nu căutá
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

căutà v. 1. a umbla, a-și da osteneala să afle: cine caută, găsește; 2 a se sili, a încerca: hoții cântară să scape; 3. a întoarce ochii în toate părțile spre a vedea, a privi: a căuta cu milă la ea; 4. a îngriji de: a căuta un bolnav, a căuta pe copii; 5. a cerceta, a socoti: mă caută în toate părțile; 6. a se îngriji cu un doftor; 7. a se cere: marfa bună se caută. [Lat. *CAVITARE (din CAUTUS)].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

CĂUTÁ, caut, vb. I. I. Tranz. 1. A încerca să găsească pe cineva sau ceva; a umbla după... ◊ Expr. A căuta cuiva ceartă (sau pricină) cu lumânarea = a provoca ceartă cu orice preț. N-ai ce căuta (undeva) = nu există motiv, este interzis să vii sau să te afli undeva. A căuta (pe cineva sau ceva) cu ochii = a încerca să descopere (pe cineva sau ceva) într-un grup, într-o mulțime etc. A căuta cu gândul = a se sili să-și aducă aminte. A căuta privirile cuiva = a încerca să întâlnească privirile cuiva. ♦ Intranz. A cerceta, a scotoci, a cotrobăi. ♦ A se deplasa undeva pentru a găsi pe cineva; a se interesa undeva de prezența cuiva. 2. A încerca să obțină ceva, a urmări ceva. ♦ Refl. (Despre mărfuri) A avea căutare, a se cere. II. 1. Intranz. A se interesa, a se ocupa de... ◊ Expr. A-și căuta de treaba (sau de treburi, de nevoi, de cale, de drum) = a se preocupa numai de propriile treburi, a-și vedea de treabă. 2. Intranz. și tranz. A purta de grijă (unui bolnav), a se îngriji de... ◊ Refl. Se caută la doctor. ♦ A băga de seamă, a fi atent. 3. Tranz. A-și da silința, a se strădui să... 4. Tranz. impers. A trebui, a se cuveni. III. 1. Intranz. A se uita, a privi, a urmări cu ochii. Expr. (Fam.) A-i căuta (cuiva) în coarne = a răsfăța (pe cineva). ♦ Fig. A fi îndreptat, orientat spre...; (despre ființe) a se îndrepta spre... 2. Tranz. A cerceta, a examina. 3. Intranz. A avea sau a da aspectul sau înfățișarea de... 4. Intranz. și tranz. Fig. A lua în considerație, a se lua după... Nu căuta că-s mic. 5. Intranz. (În superstiții) A cerceta poziția stelelor, a bobilor etc. pentru a prezice viitorul. [Pr.: -că-u-.Var.: (pop.) cătá vb. I] – Lat. *cautare.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

IN1- Element de compunere cu sens negativ și privativ, formând substantive, adjective, verbe. [Var.: im2-] – Din fr., lat. in-.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

IN2 (1) s. m., (2) inuri, s. n. 1. S. m. Plantă erbacee textilă și oleaginoasă, cu tulpina subțire, ramificată în partea superioară, fibroasă, cu frunze mici, înguste și cu flori albastre sau albe, care are numeroase utilizări (Linum usitatissimum); p. restr. sămânța acestei plante. ◊ In galben = plantă erbacee cu flori galbene (Linum flavum). 2. S. n. Fir obținut prin prelucrarea inului2 (1); p. ext. pânză făcută din aceste fire. – Lat. linum.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

-ÍN2, -Ă suf. „diminutival și peiorativ”. (< fr. -in, -ine, cf. lat. -inus)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

IN1/I-/IM- pref. „privativ, negativ”. (< fr. in-, im-, cf. lat. in)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

in s. n. – Plantă erbacee textilă (Linum usitatissimum). – Mr., megl., istr. l’in. Lat. lῑnum (Pușcariu 798; Candrea-Dens., 830; REW 5073; DAR), cf. alb. lji (Philippide, II, 646), it., sp. lino, prov., fr. lin, cat. lli, port. linho.Der. inar, s. m. (persoană care cultivă sau vinde in), cu suf. de agent -ar (după Candrea-Dens., 831 și DAR, direct din lat. linarius); inărie, s. f. (teren cultivat cu in); inărică, s. f. (nume de plante, Linaria vulgaris, Najas minor); inăriță, s. f. (plantă asemănătoare cu inul; nume de păsări cîntătoare, Serinus hortulanus, Fringilla linaria); inișor, s. m. (plantă, inăriță); iniță, s. f. (tesovină din semințe de in; plantă, Cuscuta europaea); ineață, s. f. (in sălbatic, Linum perenne); inuță, s. f. (plantă, Anagallis arvensis); iniște, s. f. (teren cultivat cu in).
Sursa: Dicționarul etimologic român

in- Pref. lat. care servește pentru a da anumitor cuvinte o valoare contrarie sau negativă, indicînd lipsa ori absența. Lat. in-. Apare numai în cuvinte neol., introduse în principal prin filieră fr., ca inaccesibil față de accesibil, inconsistență față de consistență, intolerant față de tolerant.
Sursa: Dicționarul etimologic român

in s. invar. (tox.) instrumentarul necesar inhalării cocainei, compus dintr-un pai de plastic și de o oglinjoară.
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

In, simbol chimic pentru indiu.
Sursa: Dicționar enciclopedic

IN (lat. linum) s. m., s. n. 1. S. m. Plantă anuală din familia linaceelor, cu tulpina subțire, fibroasă, frunze mici, înguste și flori albastre sau albe (Linum usitatissimum); în regiunile temperate sunt cunoscute c. 200 de specii. Din tulpini se extrag fibre textile, iar din semințe ulei, folosit în industria lacurilor, linoleumului etc. Semințele conțin o toxină, linamarina, care, după presare (în vederea obținerii uleiului), în prezența apei și sub influența unei enzime, se descompune în acid cianhidric, acetonă și glucoză; simptomele intoxicației sunt cele provocate de acidul cianhidric. 2. S. n. Fir obținut prin prelucrarea inului (1). ♦ Pânză făcută din aceste fire.
Sursa: Dicționar enciclopedic

1) in m. ca plantă și n. ca substanță (lat. linum, it. sp. lino, pv. fr. lin, cat. lhi, pg. linho. V. ie 1). O plantă textilă și oleaginoasă maĭ prețioasă de cît [!] cînepa (linum usitatissimum): pînză de in. – Din semințele luĭ se scoate un uleĭ sicativ întrebuințat în pictură; în medicină se întrebuințează semințele luĭ ca laxativ ușor, în infuziune ca diuretic, în decocțiune la spălăturĭ și băĭ potolitoare. Din făina de semințe de in se fac cataplazme [!] emoliente. Pînza numită olandă se face tot din in.
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) *in-, pref. lat. care corespunde cu rom. ne 2, ca lat. in-tactus, rom. ne-atins. Înainte de r și l, se preface în ir, il și apoĭ, după pronunțarea rom., se reduce la un simplu i, ca ireal, ilegal.
Sursa: Dicționaru limbii românești

in1 (plantă) s. m.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

in2 (lan, fir, pânză) s. n., pl. ínuri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

in m. 1. plantă textilă ale cării semințe servă la facerea unui uleiu secativ și din a cării scoarță se fabrică fire pentru pânzeturi și stofe (Linum usitatissimum): din semințele de in țăranul face cataplasme pentru coacerea umflăturilor, iar cu uleiul de in vindecă arsurile: din in se toarce și se țese pânza; 2. pânză de in. [Lat. LINUM].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

IN1- Element de compunere cu sens negativ și privativ, formând substantive, adjective, verbe. [Var.: im2] – Din fr., lat. in-.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

IN2 (1) s. m., (2) inuri, s. n. 1. S. m. Plantă erbacee textilă și oleaginoasă, cu tulpina subțire, ramificată în partea superioară, fibroasă, cu frunze mici, înguste și cu flori albastre sau albe, care are numeroase utilizări (Linum usitatissimum); p. restr. sămânța acestei plante. ◊ In galben = plantă erbacee cu flori galbene (Linum flavum). 2. S. n. Fir obținut prin prelucrarea inului2 (1); p. ext. pânză făcută din aceste fire. lat. linum.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

ÎN prep. 1. (Indică interiorul spațiului unde are loc o acțiune, unde se află ceva, spre care are loc o mișcare) Intră în casă. ♦ (Indică suprafața pe care are loc o acțiune sau spațiul dintre obiecte unde se află ceva, unde se produce o mișcare) Se suie în pom. ♦ (Indică obiectul de care atârnă ceva) Pune-ți haina în cuier. ♦ (Indică o parte a corpului care este acoperită, îmbrăcată etc.) Și-a tras ghetele în picioare. Nu sta cu căciula în cap. ♦ La, în dreptul. Haină roasă în coate. 2. (Indică timpul în care se petrece o acțiune) În iunie se culeg cireșele. ♦ (Indică intervalul de timp care se scurge de la un anumit moment) După, peste. Pleci de mâine în două zile. 3. (Indică o cauză) Din pricina...; în urma... Pomul se clătina în vânt. Ochii-i ard în friguri. 4. (Indică scopul) Se duce în pețit. 5. (Indică instrumentul, relația) S-au înțeles în scris. 6. (Indică o comparație) În formă de..., ca... Fumul se ridică în spirală. 7. Conform cu, potrivit cu... Fiecare în legea lui. 8. (Introduce un complement indirect) Adâncit în gânduri. Casă transformată în muzeu.Lat. in.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

în prep.1. Indică locul sau spațiul în care se desfășoară o acțiune. – 2. Indică scopul sau finalitatea unei acțiuni. – 3. Indică intrumentul, materia sau modul. – 4. Indică o cauză. – 5. Indică timpul. – 6. Indică prețul și, în general, echivalența numerică. – Mr. (î)n, istr. (ă)n. Lat. in (Pușcariu 799; Candrea-Dens., 833; REW 4328; DAR), cf. it. in, prov., fr., cat., sp. en, port. em. Cf. Moser 427. – Comp. din, prep. (de la, indică originea, proveniența, sursa; indică materia, instrumentul, modul sau cauza; de la, indică timpul), de la de și în (înv. deîn, den); prin, prep. (indică spațiul parcurs; indică mijlocul, modul sau cauza), de la pre și în, sau din lat. per in (Candrea-Dens., 835), înv. pre în, pren.
Sursa: Dicționarul etimologic român

în- Prefix verbal, care adaugă noțiunii de bază o nuanță factitivă. Lat. in, cf. în. A intrat în rom. prin intermediul cuvintelor care aveau încă din lat. pref. in-, cf. împuta, începe, închide, etc.; a fost însă productiv în rom. întrucît servește pînă și la derivarea unor cuvinte care nu fac parte din fondul lat., cf. încîrliga, încorseta, încovriga, îndușmăni, însufleți etc. Este puțin probabil, prin urmare, ca la vb. de origine lat. să fie vorba de in- primitiv; verbigracia, a înăcri, considerat în general ca un der. din lat. *inacrire, poate fi privit, cu mai mari șanse de probabilitate ca der. de la acru, cu pref. rom. în-. Pentru acest comp., cf. Iordan, Compuse românești cu în-, BF, III, 1936, 57-116. Inde-, de la în și de, de folosește în puține expresii fixe (înde seară, noaptea; înde noi, între noi), cf. DAR, și îndemnînă (după ipoteza greșită a lui Crețu 336, inde- ar fi lat. ante; după Candrea-Dens., 854, din lat. inde).
Sursa: Dicționarul etimologic român

în, prep. (lat. ĭn, it. eng. in, pv. fr. cat. sp. en, pg. em. V. întru). În ăuntru [!]: mă duc orĭ staŭ în casă, în oraș, în România, mĭ-a intrat un glonț în picĭor, mĭ-a venit o ideĭe în minte, în cap. În timp de: a construi o casă în treĭ lunĭ, într´o vară. Peste, după: într˝o oră mă întorn [!]. La: l-a lovit în cap, în picĭor. Pe: îmĭ pun pălăria în cap, haĭna în spinare, cizmele în picĭoare. Cu: a călca în picĭoare (cu picĭoarele). Între, pintre [!]: a rămînea [!] în străinĭ. A sta în picĭoare, a sta pe picĭoare, drept, nu șezînd. A sta în ușă, a sta pe prag, între ușorĭ. Doctor în filologie, student în matematică, doctor care știe filologia, student care învață matematica. A fi în floare, a fi înflorit, (fig.) a fi în timpu celeĭ maĭ marĭ strălucirĭ. A fi în rugăcĭune, a fi în timpu cînd îțĭ facĭ rugăcĭunea. A fi în armată, a fi militar. În cît, pînă cînd, de, că: a strigat așa de mult, în cît a răgușit; țipa în cît îțĭ lua auzu; era așa de furios, în cît nu maĭ vedea nimica. V. întru, cît, că.
Sursa: Dicționaru limbii românești

*în- și incadratór m. Lucrător care încadrează tablourĭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești

*în- și incadréz v. tr. (fr. encadrer, d. cadre, cadru). Pun în cadru un tabloŭ, înramez. Desemnez [!] în prejur [!] ceva ca un cadru. Fig. Amplific, înzorzonez: a incadra o anecdotă. Pun ofițerĭ uneĭ trupe: a incadra un regiment noŭ. Înconjor cu loviturĭ de tun repetate: o baterie încadrase o companie, pe care apoĭ o nimici.
Sursa: Dicționaru limbii românești

*în- și incarceréz v. tr. (fr. incarcérer, it. incarcerare). Pun în carceră, întemnițez.
Sursa: Dicționaru limbii românești

*în- și incartieréz și *cartieréz v. tr. (d. cartier). Pun la cartier, daŭ la cartier: cînd o trupă n´are unde dormi, poliția o încartierează pin [!] casele particularilor. – Forme maĭ vechĭ: încvartirez, încartiruĭesc, încvartiruĭesc, cvartiruĭesc.
Sursa: Dicționaru limbii românești

în- și incatenéz v. tr. (fr. enchaîner, d. chaîne, lanț; it. incatenare, d. caténa, catenă). Rar. Înlănțuĭesc, încătușez.
Sursa: Dicționaru limbii românești

*în- și incorporéz v. tr. (lat. in-córporo, -áre, d. in, în, și corpus, corp). Alipesc, anexez, întrupez: Dacia a fost încorporată imperiuluĭ roman (saŭ și în imperiu roman). Reproduc, reprezent [!], încarnez, întrupez: acest om încorporează șarlatanu politic. Bag în regiment (corp): a incorpora niște recruțĭ. V. refl. Mă întrupez. V. însumez.
Sursa: Dicționaru limbii românești

în- și inobiléz v. tr. (d. nobil, după fr. ennoblir, a înălța moralmente, și anoblir, a primi în nobilime). Fac nobil, primesc în nobilime. Fig. Rîdic [!] moralmente: virtutea te înobilează. – Unele dicționare zic înobilésc, ceĭa ce nu e uzitat.
Sursa: Dicționaru limbii românești

în prep.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

în prep. exprimă: 1. interiorul: în cameră; fig. în minte; 2. diverse raporturi locale sau temporale, pe: stă în picioare; 3. peste: în trei zile. [Lat. IN].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

ÎN prep. 1. (Indică interiorul spațiului unde are loc o acțiune, unde se află ceva, spre care are loc o mișcare) Intră în casă. ♦ (Indică suprafața pe care are loc o acțiune sau spațiul dintre obiecte unde se află ceva, unde se produce o mișcare) Se suie în pom. ♦ (Indică obiectul de care atârnă ceva) Pune-ți haina în cuier. ♦ (Indică o parte a corpului care este acoperită, îmbrăcată etc.) Și-a tras ghetele în picioare. Nu sta cu căciula în cap. ♦ La, în dreptul. Haină roasă în coate. 2. (Indică timpul în care se petrece o acțiune) în iunie se coc cireșele. ♦ (Indică intervalul de timp care se scurge de la un anumit moment) După, peste. Pleci de mâine în două zile. 3. (Indică o cauză) Din pricina...; în urma... Pomul se clătina în vânt. Ochii-i ard în friguri. 4. (Indică scopul) Se duce în pețit. 5. (Indică instrumentul, relația) S-au înțeles în scris. 6. (Indică o comparație) În formă de..., ca... Fumul se ridică în spirală. 7. Conform cu..., potrivit cu... Fiecare în legea lui. 8. (Introduce un complement indirect) Adâncit în gânduri. Casă transformată în muzeu.Lat. in.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

NOD, noduri, s. n. 1. Loc în care se leagă două fire, două sfori, două fâșii de pânză etc. ca să se țină strâns împreună; loc în lungul sau la capătul unui fir, al unei sfori, al unei fâșii de pânză etc. unde s-a făcut un ochi prin care s-a petrecut unul dintre capete și s-a strâns tare; legătură obținută astfel. ◊ Loc. adj. (Rar) În noduri = încâlcit, încurcat. ◊ Expr. A lega paraua cu zece noduri = a fi foarte zgârcit. ♦ Loc de intersecție a două sau a mai multor căi de comunicație având direcții diferite. ◊ Nod de cale ferată = punct de intersecție a cel puțin trei linii principale de cale ferată, prevăzut cu instalații speciale pentru a asigura tranzitul trenurilor, desfacerea sau cuplarea unor vagoane, încărcarea și descărcarea mărfurilor, deservirea călătorilor etc. ♦ Loc de legătură, de întretăiere, de întâlnire a două sau a mai multor elemente ale unui mecanism, ale unei construcții etc. 2. Proeminență pe trunchiul unui arbore, pe tulpina unei plante sau la încheietura unui cotor; punct de unde încep să crească crengile pe tulpină sau frunzele pe lujer. ◊ Expr. A căuta (sau a găsi) (cuiva) nod în papură = a căuta sau a găsi cu orice preț greșeli, cusururi acolo unde ele nu sunt; a învinovăți pe nedrept. ♦ Porțiune mică, rotundă, compactă, foarte tare dintr-o bucată de lemn, într-o scândură reprezentând locul de ramificație a crengilor pe trunchi. ♦ Aglomerare locală de material în masa unui corp, cu o structură mai compactă sau de culoare diferită față de rest. 3. (Înv. și pop.) Articulație, încheietură (a degetelor). 4. (În sintagmele) Nodul gâtului (sau gâtlejului, beregatei etc.) = mărul lui Adam. Nod vital = punct situat în bulbul rahidian corespunzând centrului respirator și a cărui lezare are ca urmare moartea imediată prin oprirea respirației. 5. Umflătură, tumoare, nodozitate, gâlcă rezultată dintr-o stare patologică. 6. Punct dublu al unei curbe în care aceeași ramură a curbei se intersectează pe ea însăși. 7. Fiecare dintre punctele în care sunt dispuși atomii, moleculele unei rețele cristaline. ♦ Punct dintr-un sistem de unde staționare în care amplitudinea oscilației are mereu o valoare nulă. 8. Fiecare dintre cele două puncte în care orbita unui astru intersectează planul eclipticei. 9. Loc sau centru geografic sau geologic cu anumite caracteristici, deosebite față de împrejurimi. ◊ Nod hidroenergetic = centru geografic pe a cărui suprafață sunt așezate o centrală hidroelectrică și construcțiile hidrotehnice aferente. 10. Fig. Senzație de sufocare pe care de obicei o are cineva cuprins de o emoție sau de o enervare puternică. ◊ Expr. A înghiți (cu sau la) noduri = a) a suporta cu necaz, cu amărăciune o durere, o umilință (fără a putea spune nimic); b) a mânca în silă, cu mare greutate. 11. Fig. Punct esențial de care depinde soluționarea unei probleme; dificultate, greutate care trebuie învinsă pentru soluționarea unei probleme. Nod gordian = problemă foarte grea sau cu neputință de rezolvat. ◊ Expr. A tăia nodul gordian = a recurge la un mijloc extrem în rezolvarea unei situații căreia nu i se poate găsi o soluție. ♦ Moment culminant în desfășurarea acțiunii unei opere literare. 12. Unitate de măsură pentru viteza navelor, egală cu viteza unei nave care se deplasează cu o milă marină (1852 m) pe oră. – Lat. nodus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

NOD s.n. (Mar.) Unitate pentru măsurarea vitezei în marș a navei, egală cu o milă (1852 m) pe oră. [Cf. fr. noeud].
Sursa: Dicționar de neologisme

NOD s. n. 1. (mar.) unitate de măsură a vitezei navelor, de o milă marină (1852 m) pe oră. 2. element al unui graf. 3. element al unei rețele de comunicație care poate constitui sursa sau destinația semnalelor transmise prin rețea; intersecție a mai multor căi ferate sau rutiere. (< fr. noeud, engl. node)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

nod (nóduri), s. n.1. Loc de legătură a două fire, a două fîșii de pînză etc. – 2. Legătura dintre ram și trunchi. – 3. Umflătură, tumoare. – 4. Articulație. – 5. Milă marină. – 6. Intrigă, centru de acțiune. – 7. (Arg.) Portofel. – Mr., megl. nod. Lat. nodus (Pușcariu 1187; Candrea-Dens., 1235; REW 5948), cf. it. nodo, fr. noeud, cat. nou, sp. nudo, port. nó, alb. nue.Der. noadă, s. f. (coccis), ca neg-neagă, țol-țoală, țep-țeapă etc., cf. mr. noadă „membru viril” (de la un lat. *noda, după Candrea-Dens., 1236 și Pascu, I, 128; din lat. nodus încrucișat cu coadă, după Iordan, Dift., 189; din lat. nates „fese, buci”, încrucișat cu coda, după Tiktin), ideea unei asocieri cu coadă fiind evidentă, cf. cuvîntul următor; Nodea, s. m. (nume propriu pentru demon), cf. și alt nume popular al său Codea); nodei, s. n. (înv., articulație; rotulă), cu suf. -ei, cf. grindei (din lat. nodellus, după Scriban); nodit, s. n. (Olt., rotulă); nodolan, s. n. (Banat, fluierul piciorului), prin încrucișarea cu șodolan; nodos, adj. (cu noduri); noduros (var. nodoros), adj. (nodos), cf. it. nodoroso, nodoso; noduleț, s. m. (mucos, țîngău); noduț, s. m. (ghiocel, Galanthus nivalis); înoda, vb. (a face un nod; a lega; a improviza; a rasoli; refl., a se atașa, a îndrăgi, a lega prietenie; (despre cîini) a se cupla), der. intern sau lat. innodare (Mon. Germ. hist., XXXIV), după Candrea-Dens., 1238 și DAR, din lat. nodare; desnoda, vb. (a dezlega, a desface; a bate pe cineva, a părui).
Sursa: Dicționarul etimologic român

nod, noduri s. n. (intl., înv.) locul unde își ține victima potențială banii.
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

nod n., pl. urĭ (lat. nŏdus, nod., it. nodo, fr. noeud, cat. nou, sp. nudo, pg. ). Înlănțuire, legătură făcută din învîrtirea uneĭ sforĭ, funiĭ, lanț ș.a.: a face un nod. Proeminență la încheĭeturĭ: nodurile degetelor. Vest. Cĭot, parte dură într’un lemn: nodurile unuĭ brad, uneĭ trestiĭ. Noadă (Pop.). Fig. Dificultate, punct esențial: ĭacătă nodu chestiuniĭ. Complicațiune pe care se bazează intriga uneĭ poeme, drame ș.a. Mar. Lungime cuprinsă între doŭă nodurĭ ale aparatuluĭ de măsurat ĭuțeala mersuluĭ uneĭ corăbiĭ, adică a 120-a parte din milă saŭ 15m 42. Anat. Nodu vital, acel punct al bulbuluĭ rachidian de care depinde respirațiunea și a căruĭ împungere cauzează moartea. Nodu gîtuluĭ, măru luĭ Adam, cartilaginea tiroidă. Nodu gordian, V. gordian. A mînca, a înghiți cu nodurĭ, a mînca supărat. A înghiți nodurĭ, a auzi ceva care nu-țĭ place și a nu putea protesta. A ți se pune un nod în gît, a nu putea vorbi saŭ înghiți de emoțiune saŭ de răceală. A căuta nod în papură, a căuta greșelĭ orĭ defecte acolo unde nu există.
Sursa: Dicționaru limbii românești

nod s. n., pl. nóduri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

nod n. 1. legătură rotundă din lucruri ce se pot înfășura: ață cu nod, funie cu noduri; 2. proeminență a încheieturilor: nodurile degetelor, genuchilor; 3. proeminență dură pe trunchiul unui arbore: trestie plină de noduri; 4. ceeace înneacă sau împiedică: i s’a pus un nod în gât; 5. pl. ceva greu de suferit; a înghiți noduri; 6. fig. punct esențial, dificultate: nodul gordian; 7. obstacol ce formează intriga într´o piesă dramatică; 8. în marină: lungime d´aproape 15 metri; 9. Anat. nodul gâtului, numele vulgar al cartilajului tiroid. [Lat. NODUS].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

NOD, noduri, s. n. 1. Loc în care se leagă două fire, două sfori, două fâșii de pânză etc. ca să se țină strâns împreună; loc în lungul sau la capătul unui fir, al unei sfori, al unei fâșii de pânză etc. unde s-a făcut un ochi prin care s-a petrecut unul dintre capete și s-a strâns tare; legătură obținută astfel. ◊ Loc. adj. (Rar) În noduri = încâlcit, încurcat. ◊ Expr. A lega paraua cu zece noduri = a fi foarte zgârcit. ♦ Loc de intersecție a două sau a mai multor căi de comunicație având direcții diferite. ♦ Nod de cale ferată = punct de intersecție a cel puțin trei linii principale de cale ferată, prevăzut cu instalații speciale pentru a asigura tranzitul trenurilor, desfacerea sau cuplarea unor vagoane, încărcarea și descărcarea mărfurilor, deservirea călătorilor etc. ♦ Loc de legătură, de întretăiere, de întâlnire a două sau a mai multor elemente ale unui mecanism, ale unei construcții etc. 2. Proeminență pe trunchiul unui arbore, pe tulpina unei plante sau la încheietura unui cotor; punct de unde încep să crească crengile pe tulpină sau frunzele pe lujer. ◊ Expr. A căuta (sau a găsi) (cuiva) nod în papură = a căuta sau a găsi cu orice preț greșeli, cusururi acolo unde ele nu sunt; a învinovăți pe nedrept. ♦ Porțiune mică, rotundă, compactă, foarte tare într-o bucată de lemn, într-o scândură reprezentând locul de ramificație a crengilor pe trunchi. ♦ Aglomerare locală de material în masa unui corp, cu o structură mai compactă sau de culoare diferită față de rest. 3. (Înv. și pop.) Articulație, încheietură (a degetelor). 4. (În sintagmele) Nodul gâtului (sau gâtlejului, beregatei etc.) = mărul lui Adam. Nodul vital = punct situat în bulbul rahidian corespunzând centrului respirator și a cărui lezare are ca urmare moartea imediată prin oprirea respirației. 5. Umflătură, tumoare, nodozitate, gâlcă rezultată dintr-o stare patologică. 6. Punct dublu al unei curbe în care aceeași ramură a curbei se intersectează pe ea însăși. 7. Fiecare dintre punctele în care sunt dispuși atomii, moleculele unei rețele cristaline. ♦ Punct dintr-un sistem de unde staționare în care amplitudinea oscilației are mereu o valoare nulă. 8. Fiecare dintre cele două puncte în care orbita unui astru intersectează planul eclipticei. 9. Loc sau centru geografic sau geologic cu anumite caracteristici, deosebite față de împrejurimi. ◊ Nod hidroenergetic = centru geografic pe a cărui suprafață sunt așezate o centrală hidroelectrică și construcțiile hidrotehnice aferente. 10. Fig. Senzație de sufocare pe care de obicei o are cineva cuprins de o emoție sau de o enervare puternică. ◊ Expr. A înghiți (cu sau la) noduri = a) a suporta cu necaz, cu amărăciune o durere, o umilință (fără a putea spune nimic); b) a mânca în silă, cu mare greutate. 11. Fig. Punct esențial de care depinde soluționarea unei probleme; dificultate, greutate care trebuie învinsă pentru soluționarea unei probleme, ◊ Nod gordian = problemă foarte grea sau cu neputință de rezolvat. ◊ Expr. A tăia nodul gordian = a recurge la un mijloc extrem în rezolvarea unei situații căreia nu i se poate găsi o altă soluție. ◊ Moment culminant în desfășurarea acțiunii unei opere literare. 12. Unitate de măsură pentru viteza navelor, egală cu viteza unei nave care se deplasează cu o milă marină (1852 m) pe oră. – Lat. nodus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

PÁPURĂ, (rar) papuri, s. f. Grup de plante erbacee acvatice, cu tulpina înaltă, neramificată, cu frunze lungi și înguste, cu flori unisexuate, care crește în locuri mlăștinoase (Typha); plantă care face parte din acest grup; p. restr. frunzele acestor plante, din care se fac rogojini, coșuri etc. – Lat. *papura.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

pápură, pápure, s.f. (înv.) 1. țesătură cu fir. 2. pernă.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme

pápură (-re), s. f. – Stuf, trestie (Typha angustifolia). – Megl. papră, păpură. Gr. πάπυρος › lat. papyrus, probabil prin intermediul unei forme *papura (Schuchardt, ZRPh., XXVI, 403; Candrea, Éléments, 10; Pușcariu 1259; Candrea-Dens., 1353; REW 6218; Diculescu, Elementele, 484; Graur, Rom., LIII, 543; Rosetti, II, 65). Bg. papura provine din rom. (Capidan, Raporturile, 220). – Der. păpuri, vb. (a acoperi, a astupa cu papură); păpuriș, s. n. (rogoziș); păpurică, s. f. (varietate de ghiocel, Butomus umbellatus); paporniță, s. f. (coș, coșarcă; Arg., pălărie). E dubletul lui papirus, s. n., din fr.
Sursa: Dicționarul etimologic român

pápură f., pl. ĭ (vgr. pápyros, papir; bg. papur, papură). O plantă acŭatică cu frunze foarte lungĭ și înguste pornite toate din cotor și întrebuințate la făcut rogojinĭ, diferite alte împletiturĭ și tampoane pescăreștĭ (typha latifólia). – Cea cu foile înguste (angustifólia) se numește șovar. Papură-vodă, personagiŭ fudul, dar fără forță (e porecla luĭ Ștefăniță-Vodă [fiu lui Vasile Lupu], supt [!] care a fost o foamete așa de mare, în cît [!] s´a făcut pîne [!] și din papură). A fi din timpu luĭ Papură-vodă, a fi de modă veche, a fi ridicul pin [!] vechime. – Vechĭ și páporă.
Sursa: Dicționaru limbii românești

PÁPURĂ (‹ lat.) s. f. Denumire dată plantelor erbacee higrofite din genul Typha, cu tulpina neramificată, frunze lungi și flori unisexuate, dispuse în spice compacte, spicul mascul fiind tangent cu cel femel la p. cu frunza lată (Typha latifolia) și puțin distanțat (1-3 cm), la p. cu frunza îngustă (Typha angustifolia). Răspândită în Europa, Asia, America de Nord, Australia; în România crește în mlaștini, bălți, pe marginea lacurilor și, mai ales, în Delta Dunării. Rizomii, bogați în în substanțe organice, sunt folosiți în industria medicamentelor și a băuturilor alcoolice; frunzele și tulpinile sunt utilizate la confecționarea unor împletituri (coșuri, rogojini etc.) și în dogărie. ◊ Expr. A căuta sau a găsi nod în papură v. nod.
Sursa: Dicționar enciclopedic

pápură s. f., g.-d. art. pápurii; pl. pápuri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

papură f. plantă ce crește prin ape stagnante și lin curgătoare, de unde se cosește ca și fânul, servind la facerea rogojinilor și, în dogărie, la astupatul buților (Typha angustifolia). [Bulg. PAPUR, papură].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

PÁPURĂ, papuri, s. f. Grup de plante erbacee acvatice, cu tulpina înaltă, neramificată, cu frunze lungi și înguste, cu flori unisexuate, care crește în locuri mlăștinoase (Typha); plantă care face parte din acest grup; p. restr. frunzele acestor plante, din care se fac rogojini, coșuri etc. – Lat *papura.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

Forme flexionare:

căută - Verb, Indicativ, perfect simplu, persoana a III-a, singular - pentru cuvantul căuta

căuta - Verb, Indicativ, imperfect, persoana a III-a, singular - pentru cuvantul căuta

caută - Verb, Indicativ, prezent, persoana a III-a, plural - pentru cuvantul căuta

caută - Verb, Indicativ, prezent, persoana a III-a, singular - pentru cuvantul căuta

caută - Verb, Imperativ, persoana a II-a, singular - pentru cuvantul căuta

căuta - Verb, Infinitiv prezent - pentru cuvantul căuta

in - Substantiv neutru, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul in

in - Substantiv neutru, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul in

în - Invariabil - pentru cuvantul în

nod - Substantiv neutru, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul nod

nod - Substantiv neutru, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul nod

papura - Substantiv feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, articulat - pentru cuvantul papură

papură - Substantiv feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul papură

papură - Substantiv feminin, Vocativ, singular - pentru cuvantul papură