Am găsit 16 definiții pentru cuvantul/cuvintele Titlu, analitic:

ANALÍTIC, -Ă, analitici, -ce, adj. Care se bazează pe analiză, care procedează prin analiză. ◊ Chimie analitică = ramură a chimiei care se ocupă cu cercetarea elementelor și a combinațiilor lor. Spirit analitic = capacitate mintală de a disocia părțile componente ale unui întreg; persoană care are această capacitate. Limbă analitică = limbă care exprimă raporturile gramaticale prin cuvinte izolate. ♦ (Mat., Fiz.) Care folosește calculul algebric și infinitezimal. Geometrie analitică. – Din fr. analytique, lat. analyticus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a


ANALÍTIC, -Ă adj. Bazat pe analiză. ◊ Chimie analitică = parte a chimiei care studiază elementele componente ale substanțelor; limbă analitică = limbă care are tendința de a exprima prin cuvinte separate diferitele caracteristici gramaticale; (despre forme gramaticale) alcătuit din două sau mai multe cuvinte; filozofie analitică = orientare filozofică care reduce filozofia la analiza mijloacelor lingvistice și conceptuale ale cunoașterii. ♦ Care utilizează calculul algebric și infinitezimal. [< fr. analytique, it. analitico, gr. analytikos].
Sursa: Dicționar de neologisme

ANALÍTIC, -Ă adj. 1. bazat pe analiză. ♦ chimie ~ă = ramură a chimiei care studiază elementele componente ale substanțelor; limbă ~ă = limbă flexionară în care raporturile gramaticale se exprimă prin cuvinte izolate; filozofie ~ă = orientare care reduce filozofia la analiza mijloacelor lingvistice și conceptuale ale cunoașterii. 2. care utilizează calculul algebric și infinitezimal. ♦ geometrie ~ă = ramură a geometriei care studiază proprietățile figurilor geometrice cu ajutorul calculului algebric. (< fr. analytique, lat. analythicus)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

ANALÍTIC, -Ă, analitici, -e, adj. Care se bazează pe analiză, care procedează prin analiză. ◊ Chimie analitică = ramură a chimiei care se ocupă cu cercetarea elementelor și a combinațiilor lor. Limbă analitică = limbă care se servește de termeni speciali (prepoziții, conjuncții, pronume etc.) pentru a exprima raporturile gramaticale. ♦ (Mat.; Fiz.) Care folosește calculul algebric și infinitezimal. – Fr. analytique (lat. lit. analyticus).
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

*analític, -ă adj. (vgr. analytikós). Care lucrează analizînd: metoda analitică. Limbă analitică, care descompune cugetarea exprimînd ideĭle și relațiunile lor pin [!] vorbe și particule izolate, cum face limba românească cînd zice pe alțiĭ (doŭă cuvinte), pe cînd latina zicea alios (un cuvînt), saŭ fr. les hommes față de rom. oameniĭ. Geometrie analitică, studiată cu ajutoru algebreĭ. Adv. În mod analitic. V. sintetic.
Sursa: Dicționaru limbii românești

analític adj. m., pl. analítici; f. analítică, pl. analítice
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

analitic a. care procede prin analiză: tabla analitică a materiilor; limbă analitică, care tinde a descompune cugetarea, exprimând ideile și relațiunile lor prin vorbe și particule izolate: limba română e limbă analitică, cea latină e una sintetică; geometrie analitică, studiul geometriei cu ajutorul algebrei.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

ANALÍTIC, -Ă, analitici, -ce, adj. Care se bazează pe analiză, care procedează prin analiză. ◊ Chimie analitică = ramură a chimiei care se ocupă cu cercetarea elementelor și a combinațiilor lor. Spirit analitic = capacitate mintală de a disocia părțile componente ale unui întreg; persoană care are această capacitate. Limbă analitică = limbă care exprimă raporturile gramaticale prin cuvinte izolate. ♦ (Mat., Fiz.) Care folosește calculul algebric și infinitezimal. Geometrie analitică. – Din fr. analytique, lat. analyticus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

TÍTLU, titluri, s. n. 1. Calificare căpătată de cineva în urma unor studii speciale într-un anumit domeniu de activitate. ◊ Titlu de glorie = merit, renume, fală. ♦ Demnitate, funcție, titulatură deținute de cineva sau acordate cuiva; nume, denumire care corespunde acestor demnități, funcții sau titulaturi. ♦ Calificativ care exprimă o relație socială. Titlul de tată. 2. Cuvânt sau text pus în fruntea unei lucrări sau a unei părți distincte a ei, indicând rezumativ sau sugestiv cuprinsul acesteia; p. gener. orice lucrare editată. ♦ Partea scrisă de la începutul unui film, care indică numele filmului, realizatorii și studioul care l-a produs. ♦ (La pl.) Traducerea dialogului imprimată pe filmele vorbite în limbi străine. ◊ Loc. adv. Cu titlu de... = cu caracter de, ca... 3. Capitol sau subdiviziune în textele de legi, de regulamente etc. (purtând un număr de ordine). 4. (În sintagmele) Titlu de proprietate = document care stabilește dreptul de proprietate al cuiva asupra unui obiect. Titlu de valoare = document de valoare care face obiectul unor tranzacții financiare. 5. Fig. Bază legală, drept. 6. Procent de metal nobil dintr-un aliaj; titru (3). – Din ngr. títlos, lat. titulus. Cf. (pentru sens) fr. titre.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

TÍTLU s.n. 1. Calitate obținută de cineva în urma unor studii speciale sau în urma unei performanțe sportive. ♦ Titlu de glorie = merit, renume, fală. ♦ (In orânduirea feudală și capitalistă) Demnitate, rang. 2. Cuvânt sau text situat în fruntea unei cărți, a unui capitol etc. indicând rezumativ materia care se tratează; (p. ext.) orice lucrare editată. ♦ Partea scrisă de la începutul unui film, care indică numele acestuia, realizatorii și studioul care l-a produs. ♦ (La pl.) Traducerea dialogului imprimată pe filmele vorbite în limbi străine. ♦ Cu titlu de = Cu caracter de, ca... 3. Capitol în textele de legi, în regulamente etc. 4. (Jur.) Titlu de proprietate = act scris care stabilește dreptul de proprietate al cuiva asupra unui bun; (ec.) titlu de credit = document scris consacrat prin acte normative și reprezentând o obligație de rambursare la scadență a unei anumite sume de bani. 5. (Fig.) Bază legală, drept. 6. Cantitatea de metal nobil dintr-un aliaj, exprimată în părți la mie; titru (2). [< lat. titulus].
Sursa: Dicționar de neologisme

TÍTLU s. n. 1. calificare obținută de cineva în urma unor studii speciale sau în urma unei performanțe sportive. ♦ ~ de glorie = merit, renume, fală. ◊ demnitate, funcție, rang (nobiliar). 2. cuvânt, text pus în fruntea unei cărți, a unui capitol etc. indicând rezumativ cuprinsul; (p. ext.) orice lucrare editată. ◊ partea scrisă de la începutul unui film, care indică numele acestuia, realizatorii și studioul care l-au produs. ◊ (pl.) traducerea dialogului imprimată pe filmele vorbite în limbi străine. ♦ cu ~ de = cu caracter de, ca... 3. capitol în textele de legi, în regulamente etc. 4. înscris, act sau fapt juridic reprezentând temeiul unui drept invocat. ♦ ~ de proprietate = act care stabilește dreptul de proprietate al cuiva asupra unui bun; ~ de valoare = înscris, semnat și transmisibil, care constituie obiectul unor tranzacții financiare și a cărui proprietate conferă drept de asociere sau de creanță; ~ de credit = document consacrat prin acte normative și reprezentând o obligație de rambursare la scadență a unei anumite sume de bani; ~ de participație = titlul de credit care conferă dreptul la dividente, dreptul la o cotă parte din patrimoniul societății sau de a participa la activitatea societății comerciale. 5. (fig.) justificare, dovadă, drept. 6. cantitatea de metal prețios dintr-un aliaj exprimată în părți la mie; titru (3). ◊ (text.) număr care indică finețea firului de mătase și a fibrelor sintetice. (< ngr. titlos, lat. titulus, după fr. titre)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

títlu (-uri), s. n. – Nume, rang; drept; cuvînt sau text din fruntea unei lucrări. – Var. înv. titol, titulă, tituluș. Mr. titlu. Mgr. τίτλος (Murnu 57), cf. sl. titlŭ (Cihac, II, 413). Sec. XVII. Tituluș, prin pronunție mag. din lat. titulus (Gáldi, Dict., 163). – Der. titula, vb. (înv., a intitula); titrat, adj., din fr. titré; titular, adj., din fr. titulaire; titulatură, s. f., din germ. Titulatur; întitula, vb. (a numi).
Sursa: Dicționarul etimologic român

*títlu n., pl. urĭ (ngr. titlos, vsl. d. lat. titulus, fr. titre). Inscripțiune pusă în capu uneĭ cărțĭ orĭ uneĭ împărțirĭ a cărțiĭ și care arată cuprinsu. Grad de boĭerie (de nobleță) saŭ grad academic saŭ grad de funcțiune: titlu de duce, de doctor, de profesor universitar. Epitet de onoare: titlu de domn al Țăriĭ Româneștĭ, de mitropolit al Moldoveĭ. Epitet în general: titlu de amic. Nume care arată o relațiune socială: titlu de tată. Hîrtie de valoare în finanțe: titlu de rentă. Gradu de puritate al auruluĭ și argintuluĭ în aliaj: monetă [!] cu titlu legal. Cu titlu de, ca, în calitate de: cu titlu de proprietar, de moștenitor, de amic, de comandant. Cu titlu gratuit, gratis. – L. V. titlu, títul, tit; în Trans. titulă și titlă. Și titulúș, titlúș, titĭulúș, tĭutĭuluș (după pron. ung.).
Sursa: Dicționaru limbii românești

títlu (ti-tlu) s. n., art. títlul; pl. títluri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

titlu n. 1. inscripțiunea în fruntea unei cărți sau a unui capitol, indicând materia despre care se tratează; 2. subdiviziunea unui codice, a unei colecțiuni: cartea II, titlul 3; 3. nume de demnitate: titlu de principe; 4. calificare onorifică: titlu de Alteță; 5. calificare oarecare: titlu de amic; 6. drept de a practica o carieră, o profesiune: titlu de notar, de medic; 7. act ce stabilește un drept: titlu de nobleță, de proprietate; 8. drept de a cere, de a face ceva: a poseda o proprietate, cu titlul de uzufructuar; 9. ceea ce dă drept la ceva: are un titlu la decorațiune; 10. grad de fineță a aurului sau a argintului: titlul indică cantitatea de metal pur conținut într’un aliaj; 11. în tipografie, caractere de litere.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

TÍTLU, titluri, s. n. 1. Calificare dobândită de cineva în urma unor studii speciale într-un anumit domeniu de activitate. ◊ Titlu de glorie = merit, renume, fală. ♦ Demnitate, funcție, titulatură deținute de cineva sau acordate cuiva; nume, denumire care corespunde acestor demnități, funcții sau titulaturi. ♦ Calificativ care exprimă o relație socială. Titlul de tată. 2. Cuvânt sau text pus în fruntea unei lucrări sau a unei părți distincte a ei, indicând rezumativ sau sugestiv cuprinsul acesteia; p. gener. orice lucrare editată. ♦ Partea scrisă de la începutul unui film, care indică numele filmului, realizatorii și studioul care l-a produs. ♦ (La pl.) Traducerea dialogului imprimată pe filmele vorbite în limbi străine, ◊ Loc. adv. Cu titlu de... = cu caracter de, ca... 3. Capitol sau subdiviziune în textele de legi, de regulamente etc. (purtând un număr de ordine). 4. (în sintagmele) Titlu de proprietate = document care stabilește dreptul de proprietate al cuiva asupra unui bun. Titlu de valoare = document de valoare care face obiectul unor tranzacții financiare. 5. Fig. Bază legală, drept. 6. Procent de metal nobil dintr-un aliaj; titru (3). – Din ngr. titlos, lat. titulus. Cf. (pentru sens) fr. titre.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

Forme flexionare:

analitic - Adjectiv, masculin, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul analitic

analitic - Adjectiv, masculin, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul analitic

titlu - Substantiv neutru, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul titlu

titlu - Substantiv neutru, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul titlu