SUBIECTÍV, -Ă, subiectivi, -e, adj. 1. (Fil.) Care consideră că baza a tot ce există este conștiința individuală; care neagă faptul că îndărătul senzațiilor se află obiectele reale, independente de om. Idealism subiectiv. 2. Care are un caracter personal, care se petrece în conștiința cuiva; care, într-o judecată, acțiune etc., ține seamă numai de sentimentele, de pornirile și de ideile sale; părtinitor. – Din fr. subiectif.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a SUBIECTÍV, -Ă adj. 1. Care consideră conștiința individuală drept bază a tot ce există; care neagă faptul că la baza senzațiilor se află obiecte reale, independente de om. 2. Care are un caracter personal, părtinitor, lipsit de obiectivitate. 3. (Gram.) Propoziție subiectivă (și s.f.) = propoziție subordonată care îndeplinește funcțiunea de subiect al propoziției regente. [Pron. -bi-ec-. / cf. lat. subiectivus, fr. subjectif].
Sursa: Dicționar de neologisme
SUBIECTÍV, -Ă adj. 1. (fil.) care are loc în conștiință, care aparține subiectului (II, 1). 2. subiectivist (1). 3. care are un caracter personal, părtinitor, lipsit de obiectivitate. 4. propoziție ~ă (și s. f.) = propoziție subordonată care îndeplinește funcția de subiect al regentei. (< lat. subiectivus, fr. subjectif)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
!subiectív (-biec-) adj. m., pl. subiectívi; f. subiectívă, pl. subiectíveSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită subiectiv a. 1. Filoz. ce are raport la subiect, la eul cugetător: subiectiv e tot ce se petrece în mințea noastră, în sufletul nostru; 2. se zice de scriitorii și de arțiștii care se preocupă mai mult de impresiunile ce le face țin obiect decât de obiectul însuș. ║ n. tot ce este în interiorul subiectului, tot ce e subiectul însuș: subiectivul e fundamentul psicologiei.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
*subĭectív, -ă adj. (mlat. sub-jectivus. V. ob-ĭectiv). Fil. Care se raportă la subĭect (la cel ce cugetă), în opoz. cu obĭectiv (care raporta la ceĭa despre care se cugetă). Care oglindește impresiunea pe care ți-aŭ produs-o lucrurile, nu starea reală și exactă a lucrurilor: critica nu trebuĭe să fie subĭectivă. Adv. În mod subĭectiv: a judeca subiectĭv.
Sursa: Dicționaru limbii românești
SUBIECTÍV, -Ă, subiectivi, -e, adj. 1. (Fil.) Care are loc în conștiință (individuală sau colectivă). 2. Care ține de subiectivism (1). 3. Care ține doar de părerea personală, necorepunzătoare realității, a cuiva; lipsit de obiectivitate; părtinitor. – Din fr. subiectif.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)