Am găsit 19 definiții pentru cuvantul/cuvintele Propozitie, cu, bastina:

BÁȘTINĂ s. f. (În loc. adj. și adv.) De baștină = originar, autohton; din moși-strămoși. – Din bg., scr. baștina.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a


báștină (-ni), s. f. – Proprietate moștenită (spre deosebire de bunurile dobîndite). – Mr. bașnă. Cuvînt rom. presupune un sl. *baština, de la bašta „tată” (DAR), de unde trebuie să provină și bg. baštin „patrimonial”, baštinija „patrie”, sb. baština „proprietate”, alb. baštinë. Totuși, Miklosich, Slaw. Elem., 14; Alb. Forsch., I, 15; și Fremdw., 77, consideră cuvîntul străin în sl.Der. băștinaș, s. m. (autohton, indigen).
Sursa: Dicționarul etimologic român

báștină (de ~) loc. adj.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

BÁȘTINĂ s. f. Origine. ♦ Patrie. ◊ Loc. adj. De baștină = autohton. – Bg., sb. baština.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

báștină f., pl. ĭ și e (sîrb. baština, moșie moștenită, bg. [ca adj.] „părintească”, baštinĭa, baștină, d. bašta, tată. Orig. e vsl. bratrŭ, bratŭ, de unde și ung. bátya, rom. bacĭ, bade și bădie. [Bern, 1, 45]. V. barat. Cp. cu datină). Vechĭ. Moșie strămoșească, ocină. Azĭ. De baștină, autohton, originar, indigen: om de baștină de acolo, populațiunea de baștină. – Vechĭ și -enă. V. patrie.
Sursa: Dicționaru limbii românești

baștină f. moșie părintească, locul nașterii; de baștină, din acel loc, neaoș. [Bulg. BAȘTINA, moștenire, din BAȘTA, tată (cf. ocină)].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

BÁȘTINĂ s. f. (În loc. adj. și adv.) De baștină = originar, autohton; din moși-strămoși. – Din bg., sb. baștina.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

CU prep. I. Introduce un atribut sau un nume predicativ; a) indică asocierea: casă cu livadă; b) indică conținutul: pahar cu bere; c) indică o posesiune sau posesori: mașinuță cu motor; d) indică o dependență, o legătură: rudă cu mine; e) indică o însușire: copil cu talent; f) indică instrumentul: călătorie cu avionul. II. Introduce complemente indirecte: ține cu echipa studențească. III. Introduce complemente circumstanțiale: a) de mod: câștiga cu acul; b) formează locuțiuni modale: cu duioșie, cu blândețe, cu ciudă, cu grijă, cu drag, cu fuga, cu binișorul; c) instrumental: desenăm cu cărbune; d) sociativ: merg cu Irina; e) de cauză: nu mai auzea nimic cu atâta gălăgie; f) de timp: nu venea cu saptămânile. (Expr.) Cu anul (sau cu ziua etc.) = pe timp de un an (sau pe o zi etc.); g) cu substantivul repetat exprimă ideea de succesiune: zi cu zi; h) de relație: e artist numai cu numele. IV. Formează loc. conj. și prep.: cu toate acestea, cu toate că, alături cu, la fel cu. V. Cu valoare de conj.: șoarecele cu pisica.Lat. cum.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

cu, prep.1. Funcție asociativă: s-au pornit cu toată oastea (Gr. Urechiă). – 2. Funcție atributivă: om cu dreptate (Creangă). – 3. Funcție reciprocă: s-a măritat cu un învățător (Rebreanu). – 4. Funcție instrumentală: aruncau cu pietre (Bălcescu). – 5. Funcție cantitativă: un bucătar cu zece galbeni pe lună (Alecsandri). – 6. În același timp, totodată (funcție temporară): de cu iarnă murit-au și craiul (Neculce). – 7. În timpul (funcție durativă): nu venea cu zilele pe-acasă (Ispirescu). – 8. Funcție modală: privea la ei cu drag (Eminescu) (cu acest uz, coincide cu formațiile romanice cu – mente). – 9. Din cauza (funcție cauzală): am răgușit cu surdul ista (Alecsandri). – 10. Deși, cu toate că (funcție concesivă, în combinație cu tot): eram trist, cu tot timpul frumos (Negruzzi). – 11. Ca la fel ca (funcție comparativă, în combinație cu mai multe adj.): potrivit cu năravul și apucăturile lui (Creangă). – Mr., megl., istr. cu. Lat. cŭm (Pușcariu 421; Candrea-Dens., 417; REW 2385; Moser 418; DAR); cf. it., sp. con, prov. com, co, port. com. Observațiile din DAR, în legătură cu folosirea art. cu această prep. nu par pertinente sau, cel puțin, nu sînt complete.
Sursa: Dicționarul etimologic român

Cu, simbol chimic pentru cupru.
Sursa: Dicționar enciclopedic

cu prep. (lat. cum, it. sp. pg. con. V. co-). 1. Împreună, la un loc: vino cu mine, du-te cu el (V. ca 1). 2. Față de: fiĭ blînd cu săraciĭ! 3. Contra: a lupta cu dușmaniĭ. 4. Arată o relațiune: codru e frate cu Românu. 5. Arată o posesiune, o calitate: furcă cu treĭ dințĭ, cu dințĭ (saŭ cu dințiĭ) ascuțițĭ. 6. Arată un instrument, un mijloc: bou împunge cu coarnele, calu lovește cu copitele. 7. Arată simultaneitatea: s´a sculat cu noaptea'n cap, s´a culcat odată cu găinile. 8. Arată modu (formînd locuțiunĭ adverbiale): l-a ridicat cu greŭ, cu de-a sila, cu forța, cu puterea (violent), cu putere (cu multă forță fizică), scrie cu eleganță, cu frică. 9. Arată o opozițiune inútilă: cu toată vitejia, a căzut saŭ tót a căzut (acc. pe tot). Cu totu, în total, casa s´a vîndut cu totu; de tot, absolut: l-a uĭtat cu totu (maĭ bine de tot). Cu toate că, deși măcar că: cu toate că ploŭă, tot vom pleca. Cu toate acestea, totușĭ, tot: Ploŭă! Cu toate acestea am venit (= Ploŭă! Dar eŭ tot am venit). Cu timpu, încetu cu încetu, încet-încet: cu timpu, dispar toate cele omeneștĭ. Cu – cu tot, împreună cu: corabia s´a cufundat cu oamenĭ cu tot (acc. pe oamenĭ). Încetu cu încetu, încet-încet, cu răbdare. Pas cu pas, cîte un pas: a cuceri terenu pas cu pas. Ce e cu tine? Ce s´a întîmplat cu tine? Jos cu viclenia, jos viclenia!
Sursa: Dicționaru limbii românești

cu prep.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

cu prep. 1. în societate cu: vino cu mine. 2. exprimă o relațiune: e văr cu dânsul; 3. o posesiune: furcă cu trei dinți; 4. mijlocire: l’a străpuns cu sabia; 5. simultaneitate: s’a sculat cu noaptea în cap; 6. un interval de timp: cu anii nu ne vedem, de cu noaptea; 7. un mod (formând locuțiuni adverbiale): cu anevoie, cu totul; 8. o opozițiune sau contrarietate: cu toate că, ca toate acestea. [Lat. CUM].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

CU prep. I. Introduce un atribut sau un nume predicativ: a) indică asocierea: casă cu livadă; b) indică conținutul: pahar cu bere; c) indică o posesiune sau posesori: mașinuță cu motor; d) indică o dependență, o legătură: rudă cu mine; e) indică o însușire: copil cu talent; f) indică instrumentul: călătorie cu avionul. II. Introduce complemente indirecte: ține cu echipa studențească. III. Introduce complemente circumstanțiale: a) de mod: câștiga cu acul; b) formează locuțiuni modale: cu duioșie, cu blândețe, cu ciudă, cu grijă, cu drag, cu fuga, cu binișorul; c) instrumental: desenăm cu cărbune; d) sociativ: merg cu Irina; e) de cauză: nu mai auzea nimic cu atâta gălăgie; f) de timp: nu venea cu săptămânile. (Expr.) Cu anul (sau cu ziua etc.) = pe timp de un an (sau pe o zi etc.); g) cu substantivul repetat exprimă ideea de succesiune: zi cu zi; h) de relație: e artist numai cu numele. IV. Formează loc. conj. și prep.: cu toate acestea, cu toate că, alături cu, la fel cu. V. Cu valoare de conj.: șoarecele cu pisica.Lat. cum.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

PROPOZÍȚIE, propoziții, s. f. 1. Cea mai mică unitate sintactică prin care se exprimă o idee, o judecată etc. 2. (Livr.) Propunere. 3. (Log., Mat.) Enunț a cărui valoare de adevăr este întemeiată pe bază de reguli explicit exprimate. [Var.: propozițiúne s. f.] – Din fr. proposition, lat. propositio, -onis.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

PROPOZÍȚIE s.f. 1. Unitatea sintactică cea mai simplă prin care se exprimă de obicei o judecată sau o idee. ♦ (Log.) Îmbinare de cuvinte care exprimă o idee completă. 2. (Mat.) Teoremă care servește demonstrației unei teoreme mai importante sau stabilirii unui rezultat fundamental dintr-un capitol al matematicii. 3. Cea mai mică construcție muzicală, care se încheie printr-o cadență oarecare. [Gen. -iei, var. propozițiune s.f. / cf. fr. proposition, lat. propositio].
Sursa: Dicționar de neologisme

PROPOZÍȚIE s. f. 1. cea mai simplă unitate sintactică prin care se comunică o judecată, o idee. 2. (log.) îmbinare de cuvinte care exprimă o ideee completă. 3. (mat.) teoremă ajutătoare care servește demonstrației unei teoreme mai importante sau stabilirii unui rezultat fundamental. 4. expresie care are un înțeles într-un anumit domeniu. ◊ (inform.) formă propozițională din simboluri terminale. 5. cea mai mică construcție muzicală, care se încheie printr-o cadență oarecare. (< fr. proposition, lat. propositio)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

propozíție (-ți-e) s. f., art. propozíția (-ți-a), g.-d. art. propozíției; pl. propozíții, art. propozíțiile (-ți-i-)
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

PROPOZÍȚIE, propoziții, s. f. 1. Cea mai mică unitate sintactică prin care se exprimă o idee, o judecată etc. 2. (Livr.) Propunere. 3. (Log., Mat.) Enunț a cărui valoare de adevăr este întemeiată pe bază de reguli explicit exprimate. [Var.: propozițiúne s.f] – Din fr. proposition, lat. propositio, -onis.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

Forme flexionare:

baștina - Substantiv feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, articulat - pentru cuvantul baștină

baștină - Substantiv feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul baștină

cu - Invariabil - pentru cuvantul cu

propoziție - Substantiv feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul propoziție

propoziție - Substantiv feminin, Vocativ, singular - pentru cuvantul propoziție

baștină - Substantiv feminin, Vocativ, singular - pentru cuvantul baștină