Am găsit 18 definiții pentru cuvantul/cuvintele Organ, auditiv:

AUDITÍV, -Ă, auditivi, -e, adj. Care aparține auzului, privitor la auz. [Pr.: a-u-] – Din fr. auditif, it. auditive.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a


AUDITÍV, -Ă adj. Referitor la auz. [< fr. auditif].
Sursa: Dicționar de neologisme

AUDITÍV, -Ă adj. referitor la auz. (< fr. auditif)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

AUDITÍV, -Ă, auditivi, -e, adj. Care ține de auz, privitor la auz. [Pr.: a-u-] – Fr. auditif.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

*auditív, -ă adj. (d. lat. auditus, auzit, cu sufixu -iv; fr. auditif). Al auzuluĭ, acustic: nervu auditiv.
Sursa: Dicționaru limbii românești

auditív (a-u-) adj. m., pl. auditívi; f. auditívă, pl. auditíve
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

auditiv a. ce ține de auz: nervul auditiv, care transmite creierului sunetele.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

AUDITÍV, -Ă, auditivi, -e, adj. Care aparține auzului, privitor la auz. [Pr.: a-u-] – Din fr. auditif, it. auditive.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

ORGÁN1, organe, s. n.1. Parte din corpul unei ființe vii, care îndeplinește una sau mai multe funcții vitale sau utile vieții. ♦ Gură; p. ext. voce, glas. 2. Parte componentă a unui mecanism, a unei mașini, formată din una sau din mai multe piese, având o anumită funcție. 3. Fig. Mijloc, instrument de acțiune, de comunicare etc.; p. ext. exponent, reprezentant; mijlocitor. ♦ (Urmat de determinări care indică felul sau apartenența) Ziar, revistă. 4. Grup de persoane care îndeplinește o funcție politică, socială, administrativă etc.; instituție politică, socială, administrativă etc. reprezentată de aceste persoane. – Din ngr. órganon, it. organo, lat. organum, fr. organe, germ. Organ, rus. organ.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

ORGÁN2, organe, s. n. (Înv.) 1. Harpă, liră. 2. Orgă. – Din sl. or(ŭ)ganŭ, ngr. órganon, lat.organum, it. organo.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

ORGÁN s.n. 1. Parte a corpului, a unui organism care îndeplinește una sau mai multe funcții vitale sau utile vieții. 2. Piesă componentă a unei mașini sau a unui mecanism. 3. (Fig.) Instrument, mijloc de acțiune, de comunicare; (p. ext.) publicație, ziar. 4. Grup de persoane numite sau alese în conducerea unei organizații politice sau administrative. [Cf. lat. organum, fr. organe, germ. Organ, rus. organ].
Sursa: Dicționar de neologisme

ORGÁN1 s. n. 1. parte a unui organism animal sau vegetal care îndeplinește funcții vitale sau utile vieții. 2. piesă componentă a unei mașini, a unui mecanism. 3. (fig.) mijloc de acțiune, de comunicare etc.; (p. ext.) publicație, ziar. 4. grup de persoane numite, ori alese în conducerea unei organizații politice sau administrative. ♦ ~ de stat = formă de organizare legală cu anumite puteri în exercitarea funcțiilor statului; ~ reprezentativ = organ de stat ales prin vot. (< lat. organum, gr. organon, fr. organe, germ. Organ, rus. organ)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

ORGAN2(O)- elem. „organ, organism”. (< fr. organ/o/-, cf. lat. organum, gr. organon)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

orgán (orgáne), s. n.1. Mădular, parte a corpului. – 2. Orgă. – 3. Harfă, lăută. – Mr. organ. Mgr. ὄργανός, parțial prin intermediul sl. oruganu (Murnu 40). Sec. XVI, înv. cu ultimul sens, în cel de al doilea substituit în general de orgă, s. f., din fr. orgue.Der. organic, adj., din fr. organique; organism, s. n., din fr. organisme; organist, s. m., din fr. organiste; organiza (var. înv. organisi), vb. din fr. organiser și anterior din ngr. ỏργανίζω (Gáldi 216); organizator (var. înv. organisitor), adj.; organizați(un)e, s. f., din fr. organisation; neorganizat, adj. (dezorganizat, fără organizare); dezorganiza, vb., din fr. désorganiser; reorganiza, vb. (a organiza din nou), din fr. reorganiser; anorganic (var. neorganic), adj., din fr. anorganique.
Sursa: Dicționarul etimologic român

organ, organe s. n. (intl.) polițist.
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

*orgán n., pl. e (fr. organe, d. lat. órganum, vgr. órganon, instrument. V. orgă). Vechĭ. Biblia (vsl. organŭ). Harpă. Azĭ. Parte a corpuluĭ destinată a împlini o funcțiune: urechea e organu auzuluĭ. Voce: acest cîntăreț are un organ puternic. Orgă. La mașinĭ, aparat elementar care servește la transmiterea saŭ conducerea mișcăriĭ. Fig. Persoană pin [!] care se împlinește voința altuĭa: judecătoru e organu legiĭ. Mijloc de manifestare saŭ de acțiune: acest ziar e organu guvernuluĭ. V. astrolab.
Sursa: Dicționaru limbii românești

orgán s. n., pl. orgáne
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

organ n. 1. partea corpului destinată a împlini anumite funcțiuni: ochiul e organul vederii; 2. voce: acest cântăreț are un organ frumos; 3. orgă: organele ’s fărâmate și maestrul e nebun EM.; 4. diterite părți ale unei mașini: organele unei locomotive; 5. persoană prin mijlocul căreia se declară voința ori se face ceva: judecătorul e organul legii; 6. mijloc de manifestare sau de acțiune: acest jurnal e organul guvernului.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

Forme flexionare:

auditiv - Adjectiv, masculin, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul auditiv

auditiv - Adjectiv, masculin, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul auditiv

organ - Substantiv neutru, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul organ

organ - Substantiv neutru, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul organ