AUDITÍV, -Ă, auditivi, -e, adj. Care aparține auzului, privitor la auz. [Pr.: a-u-] – Din fr. auditif, it. auditive.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a
AUDITÍV, -Ă adj. Referitor la auz. [< fr. auditif].
Sursa: Dicționar de neologisme
AUDITÍV, -Ă adj. referitor la auz. (< fr. auditif)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
AUDITÍV, -Ă, auditivi, -e, adj. Care ține de auz, privitor la auz. [Pr.: a-u-] – Fr. auditif.Sursa: Dicționarul limbii române moderne *auditív, -ă adj. (d. lat. auditus, auzit, cu sufixu -iv; fr. auditif). Al auzuluĭ, acustic: nervu auditiv.
Sursa: Dicționaru limbii românești
auditív (a-u-) adj. m., pl. auditívi; f. auditívă, pl. auditíveSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită auditiv a. ce ține de auz: nervul auditiv, care transmite creierului sunetele.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
AUDITÍV, -Ă, auditivi, -e, adj. Care aparține auzului, privitor la auz. [Pr.: a-u-] – Din fr. auditif, it. auditive.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) ORGÁN1, organe, s. n.1. Parte din corpul unei ființe vii, care îndeplinește una sau mai multe funcții vitale sau utile vieții. ♦ Gură; p. ext. voce, glas. 2. Parte componentă a unui mecanism, a unei mașini, formată din una sau din mai multe piese, având o anumită funcție. 3. Fig. Mijloc, instrument de acțiune, de comunicare etc.; p. ext. exponent, reprezentant; mijlocitor. ♦ (Urmat de determinări care indică felul sau apartenența) Ziar, revistă. 4. Grup de persoane care îndeplinește o funcție politică, socială, administrativă etc.; instituție politică, socială, administrativă etc. reprezentată de aceste persoane. – Din ngr. órganon, it. organo, lat. organum, fr. organe, germ. Organ, rus. organ.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a ORGÁN2, organe, s. n. (Înv.) 1. Harpă, liră. 2. Orgă. – Din sl. or(ŭ)ganŭ, ngr. órganon, lat.organum, it. organo.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a ORGÁN s.n. 1. Parte a corpului, a unui organism care îndeplinește una sau mai multe funcții vitale sau utile vieții. 2. Piesă componentă a unei mașini sau a unui mecanism. 3. (Fig.) Instrument, mijloc de acțiune, de comunicare; (p. ext.) publicație, ziar. 4. Grup de persoane numite sau alese în conducerea unei organizații politice sau administrative. [Cf. lat. organum, fr. organe, germ. Organ, rus. organ].
Sursa: Dicționar de neologisme
ORGÁN1 s. n. 1. parte a unui organism animal sau vegetal care îndeplinește funcții vitale sau utile vieții. 2. piesă componentă a unei mașini, a unui mecanism. 3. (fig.) mijloc de acțiune, de comunicare etc.; (p. ext.) publicație, ziar. 4. grup de persoane numite, ori alese în conducerea unei organizații politice sau administrative. ♦ ~ de stat = formă de organizare legală cu anumite puteri în exercitarea funcțiilor statului; ~ reprezentativ = organ de stat ales prin vot. (< lat. organum, gr. organon, fr. organe, germ. Organ, rus. organ)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
ORGAN2(O)- elem. „organ, organism”. (< fr. organ/o/-, cf. lat. organum, gr. organon)
Sursa: Marele dicționar de neologisme
orgán (orgáne), s. n. – 1. Mădular, parte a corpului. – 2. Orgă. – 3. Harfă, lăută. – Mr. organ. Mgr. ὄργανός, parțial prin intermediul sl. oruganu (Murnu 40). Sec. XVI, înv. cu ultimul sens, în cel de al doilea substituit în general de orgă, s. f., din fr. orgue. – Der. organic, adj., din fr. organique; organism, s. n., din fr. organisme; organist, s. m., din fr. organiste; organiza (var. înv. organisi), vb. din fr. organiser și anterior din ngr. ỏργανίζω (Gáldi 216); organizator (var. înv. organisitor), adj.; organizați(un)e, s. f., din fr. organisation; neorganizat, adj. (dezorganizat, fără organizare); dezorganiza, vb., din fr. désorganiser; reorganiza, vb. (a organiza din nou), din fr. reorganiser; anorganic (var. neorganic), adj., din fr. anorganique.Sursa: Dicționarul etimologic român
organ, organe s. n. (intl.) polițist.Sursa: Dicționar de argou al limbii române *orgán n., pl. e (fr. organe, d. lat. órganum, vgr. órganon, instrument. V. orgă). Vechĭ. Biblia (vsl. organŭ). Harpă. Azĭ. Parte a corpuluĭ destinată a împlini o funcțiune: urechea e organu auzuluĭ. Voce: acest cîntăreț are un organ puternic. Orgă. La mașinĭ, aparat elementar care servește la transmiterea saŭ conducerea mișcăriĭ. Fig. Persoană pin [!] care se împlinește voința altuĭa: judecătoru e organu legiĭ. Mijloc de manifestare saŭ de acțiune: acest ziar e organu guvernuluĭ. V. astrolab.
Sursa: Dicționaru limbii românești
orgán s. n., pl. orgáneSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită organ n. 1. partea corpului destinată a împlini anumite funcțiuni: ochiul e organul vederii; 2. voce: acest cântăreț are un organ frumos; 3. orgă: organele ’s fărâmate și maestrul e nebun EM.; 4. diterite părți ale unei mașini: organele unei locomotive; 5. persoană prin mijlocul căreia se declară voința ori se face ceva: judecătorul e organul legii; 6. mijloc de manifestare sau de acțiune: acest jurnal e organul guvernului.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
Forme flexionare:
auditiv - Adjectiv, masculin, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul auditiv
auditiv - Adjectiv, masculin, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul auditiv
organ - Substantiv neutru, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul organ
organ - Substantiv neutru, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul organ
