Am găsit 22 de definiții pentru cuvantul/cuvintele Monolog, plural:

MONOLÓG s. n. 1. scenă dintr-o lucrare dramatică în care vorbește un singur personaj. ◊ mică piesă comică recitată de un singur personaj. ◊ ~ interior = modalitate specifică prozei de analiză psihologică, în care un personaj introspectează propriile stări sufletești. 2. vorbire neîntreruptă a cuiva, fără a da timp altora pentru replici; soliloc. (< fr. monologue)
Sursa: Marele dicționar de neologisme


MONOLÓG, monoloage, s. n. 1. Scenă dintr-o lucrare dramatică în care un personaj, fiind singur pe scenă, își exprimă cu glas tare gândurile. ♦ Monolog interior = procedeu literar specific romanului sau nuvelei de analiză psihologică, prin care personajul supune introspecției propriile sentimente. ♦ Lucrare dramatică de proporții reduse, destinată să fie interpretată de către un singur actor. 2. Vorbire neîntreruptă a cuiva, fără a da altuia timp pentru replică; vorbire cu sine însuși. [Pl. și: monologuri] – Din fr. monologue.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

MONOLÓG s.n. 1. Scenă dintr-o piesă de teatru în care vorbește un singur personaj. ♦ Mică piesă comică recitată de un singur personaj. ◊ Monolog interior = modalitate specifică prozei de analiză psihologică, în care un personaj introspectează propriile stări sufletești. 2. Vorbire cu sine însuși a cuiva. [Pl. -oage, -oguri. / cf. fr. monologue, gr. monologos < monos – singur, logos – vorbire].
Sursa: Dicționar de neologisme

monológ (monológuri), s. n. – Soliloc. Fr. monologue.Der. monologa, vb. (a vorbi singur), din fr. monologuer; monologhist, s. m. (persoană care recită un monolog).
Sursa: Dicționarul etimologic român

monológ s. n., pl. monológuri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

*monológ n., pl. urĭ și oage (vgr. monológos, care vorbește singur, d. mónos, singur, și lógos, discurs, cuvînt. V. dia- și catalog). Scenă teatrală în care un personagiŭ vorbește singur. Mică pĭesă teatrală recitată de un singur actor.
Sursa: Dicționaru limbii românești

monolog n. scenă în care un personaj vorbește lui însuș.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

MONOLÓG s. n. 1. scenă dintr-o lucrare dramatică în care vorbește un singur personaj. ◊ mică piesă comică recitată de un singur personaj. ◊ ~ interior = modalitate specifică prozei de analiză psihologică, în care un personaj introspectează propriile stări sufletești. 2. vorbire neîntreruptă a cuiva, fără a da timp altora pentru replici; soliloc. (< fr. monologue)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

MONOLÓG, monoloage, s. n. 1. Scenă dintr-o lucrare dramatică în care un personaj, fiind singur pe scenă, își exprimă cu glas tare gândurile. ♦ Monolog interior = procedeu literar specific romanului sau nuvelei de analiză psihologică, prin care personajul supune introspecției propriile sentimente. ♦ Lucrare dramatică de proporții reduse, destinată să fie interpretată de către un singur actor. 2. Vorbire neîntreruptă a cuiva, fără a da altuia timp pentru replică; vorbire cu sine însuși. [Pl. și: monologuri] – Din fr. monologue.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

MONOLÓG s.n. 1. Scenă dintr-o piesă de teatru în care vorbește un singur personaj. ♦ Mică piesă comică recitată de un singur personaj. ◊ Monolog interior = modalitate specifică prozei de analiză psihologică, în care un personaj introspectează propriile stări sufletești. 2. Vorbire cu sine însuși a cuiva. [Pl. -oage, -oguri. / cf. fr. monologue, gr. monologos < monos – singur, logos – vorbire].
Sursa: Dicționar de neologisme

monológ (monológuri), s. n. – Soliloc. Fr. monologue.Der. monologa, vb. (a vorbi singur), din fr. monologuer; monologhist, s. m. (persoană care recită un monolog).
Sursa: Dicționarul etimologic român

monológ s. n., pl. monológuri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

*monológ n., pl. urĭ și oage (vgr. monológos, care vorbește singur, d. mónos, singur, și lógos, discurs, cuvînt. V. dia- și catalog). Scenă teatrală în care un personagiŭ vorbește singur. Mică pĭesă teatrală recitată de un singur actor.
Sursa: Dicționaru limbii românești

monolog n. scenă în care un personaj vorbește lui însuș.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

PLURÁL, -Ă, plurali, -e, s. n., adj. 1. S. n. Categorie gramaticală care arată că este vorba de două sau de mai multe ființe sau lucruri de același fel. ◊ Pluralul autorității (sau al maiestății) = pluralul folosit în locul singularului în vechile acte oficiale, când autoritățile vorbeau despre ele însele. Pluralul autorului = pluralul folosit în locul singularului în opere științifice, publicistice și oratorice. Pluralul modestiei = plural (folosit mai ales în vorbirea populară) de referire la persoana proprie în discuția cu cineva considerat superior. Pluralul politeții (sau al reverenței) = pluralul folosit în locul singularului în formule de adresare respectuoasă către cineva. 2. Adj. (Gram.) Care indică pluralul (1), de plural, al pluralului. ♦ Fig. (Rar) Multilateral. ◊ Atenție plurală = atenție distributivă. – Din lat. pluralis, it. plurale, germ. Plural.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

PLURÁL adj., s. n. (categorie gramaticală) care indică două sau mai multe ființe, lucruri de același fel. (< lat. pluralis, germ. Plural)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

plurál (-luri), s. n.1. Categorie gramaticală care arată că este vorba de mai multe obiecte, ființe etc. – 2. (Adj.) Care indică o pluralitate. Lat. pluralis (sec. XIX). Ca adj. nu se folosește la f.Der. pluralitate, s. f., din fr.
Sursa: Dicționarul etimologic român

*plurál, -ă adj. (lat. pluralis, d. plus, pluris, maĭ mult). Care conține maĭ multe unitățĭ: vot plural (adică o persoană cu maĭ multe voturĭ). Gram. Care arată că-s doĭ saŭ maĭ mulțĭ: oamenĭ e un cuvînt la număru plural. S. n., pl. e și urĭ. Număru plural (numit și înmulțit): om face pluralu oamenĭ, el vorbește la plural. V. singular.
Sursa: Dicționaru limbii românești

plurál1 adj. m., pl. pluráli; f. plurálă, pl. plurále
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

plurál2 s. n., pl. plurále
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

plural a. Gram. relativ la mai mulți. ║ n. număr plural.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

PLURÁL, -Ă, plurali, -e, s. n., adj. 1. S. n. Categorie gramaticală care arată că este vorba de două sau de mai multe ființe sau lucruri de același fel. ◊ Pluralul autorității (sau al maiestății) = pluralul folosit în locul singularului în vechile acte oficiale, când autoritățile vorbeau despre ele însele. Pluralul autorului = pluralul folosit în locul singularului în opere științifice, publicistice și oratorice. Pluralul modestiei = plural (folosit mai ales în vorbirea populară) de referire la persoana proprie în discuția cu cineva considerat superior. Pluralul politeții (sau al reverenței) = pluralul folosit în locul singularului în formule de adresare respectuoasă către cineva. 2. Adj. (Gram.) Care indică pluralul (1), de plural, al pluralului. ♦ Fig. (Rar) Multilateral. ◊ Atenție plurală = atenție distributivă. – Din lat. pluralis, it. plurale, germ. Plural.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

Forme flexionare:

monolog - Substantiv neutru, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul monolog

monolog - Substantiv neutru, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul monolog

plural - Adjectiv, masculin, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul plural

plural - Adjectiv, masculin, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul plural