Am găsit 43 de definiții pentru cuvantul/cuvintele Lege, e, substantiv:

E1 s. m. invar. A șaptea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (vocală prepalatală mijlocie nerotunjită (2)).
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a


E2 interj. Exclamație care exprimă diferite stări sufletești: a) reproș, enervare; b) plictiseală, indiferență; c) (repetat sau prelungit) mirare, satisfacție, surpriză, admirație. – Onomatopee.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

E- v. ex2-.
Sursa: Dicționar de neologisme

e4 / ee interj.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

e1 (literă) s. m. / s. n., pl. e / é-uri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

e2 (sunet) s. m., pl. e
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

e3 vb. v. fi
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

E s. m. invar. 1. A șaptea literă a alfabetului limbii române; sunet notat cu această literă (vocală prepalatală mijlocie nerotunjită). 2. (LOG.) Simbol pentru judecata universal-negativă. V. pătratul logic. 3. (MUZ.) Notație literală pentru sunetul mi. 4. (TEHN.) Simbol pentru modulul de elasticitate a materialelor (la oțel E = 21 x 104 N/m2).
Sursa: Dicționar enciclopedic

e 1. (FIZ.) Simbol pentru sarcina electrică elementară (e = 1,602 x 10-19 C). 2. (MAT.) Simbol pentru baza logaritmilor naturali (e = 2,718...).
Sursa: Dicționar enciclopedic

ŌE, Kenzaburo (n. 1935), scriitor japonez. Creator al unei opere impresionante ca dimensiuni, influențată de literatura europeană, într-un stil propriu, îndepărtat de maniera japoneză tradițională. Romane în care crează o lume imaginară unde mitul se condensează într-un spectacol bulversat al situației omului în lumea contemporană („Anotimpul soarelui”, „Captura”, „Jocul secolului”, „Țipete”, „O problemă personală”, „Perverșii”, „Epoca noastră”, „Strigătul liniștit”, „Viață liniștită”). Eseuri. Premiul Nobel pentru literatură (1994).
Sursa: Dicționar enciclopedic

1) e m. A cincea literă a alfabetuluĭ latin: doĭ e saŭ doĭ de e.
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) e (în est îĭ, -ĭ) formă neaccentuată îld. este: e greŭ, nu e nimica. După maĭ și cînd se accentuĭază se pune este: Nu maĭ este. Este ceva? Este!
Sursa: Dicționaru limbii românești

3) e conj. (lat. ĕt, și). Vechĭ. Ĭar, și: Dumnezeŭ trufașilor potrivește-se, e smeriților dă bunătate (Ps. S. 173, 5).
Sursa: Dicționaru limbii românești

*4) e- saŭ ex-, prefix lat. care, în cuv. moderne arată scoaterea, eșirea [!], suprimarea, ca: epurez, emit, expulsez, și corespunde cu vrom. s- în scad.
Sursa: Dicționaru limbii românești

*E (aditiv alimentar) s. n., art. é-ul; pl. é-uri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

E m. a cincea literă a alfabetului.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

E2 interj. Exclamație care exprimă diferite stări sufletești: a) reproș, enervare; b) plictiseală, indiferență; c) (repetat sau prelungit) mirare, satisfacție, surpriză, admirație. – Onotamopee.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

E1, e, s. m. 1. A șaptea literă a alfabetului limbii române. 2. Sunet notat cu această literă (vocală prepalatală mijlocie nerotunjită). [Pl. și: (1, n.) e-uri].
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

LÉGE, legi, s. f. I. Categorie filozofică ce exprimă raporturi esențiale, necesare, generale, relativ stabile și repetabile între laturile interne ale aceluiași obiect sau fenomen, între obiecte sau fenomene diferite sau între stadiile succesive ale unui anumit proces. ♦ Modificare cu caracter regulat care intervine într-un fenomen, într-un proces etc., exprimând esența lui. II. 1. Normă cu caracter obligatoriu, stabilită și apărată de puterea de stat. ◊ Lege nescrisă = tradiție, obicei al pământului. Omul legii = a) reprezentant al autorității de stat; b) persoană care respectă cu strictețe prevederile legale. Om de lege = jurist, avocat. ◊ Loc. adj. Fără (de) lege = păcătos; mișel. ◊ Loc. adv. După lege = just, legal. În lege = de-a binelea, cu totul; strașnic. ◊ Expr. Vorba (sau cuvântul cuiva) e lege = vorba lui se respectă cu strictețe. Cum e legea = cum se cuvine, cum se cade. (Nu) e lege = (nu) este neapărat așa. În numele legii, formulă întrebuințată atunci când se invocă autoritatea legală. În baza legii = în conformitate cu prevederile legale. 2. (Pop.) Proces, judecată. 3. Legalitate, constituționalitate. III. Religie, credință. ◊ Expr. Pe legea mea! = zău! pe conștiința mea! ♦ Datină, obicei. ◊ Expr. În legea cuiva = în felul cuiva, cum se pricepe cineva. – Din lat. lex, legis.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

lége (légi), s. f.1. Putere, autoritate. – 2. Normă, regulă. – 3. Regulă divină. – 4. Religie, credință, confesiune. – 5. Drept. – 6. Justiție, tribunal. – 7. Sentință, decizie judecătorească. – Mr. leage. Lat. lēgem (Densusianu, Hlr., 192; Pușcariu 961; Candrea-Dens., 974; REW 5008; DAR), cf. alb. lidžë (Philippide, II, 646), it. legge, prov., port. lei, fr. loi, cat. lley, sp. ley. Sensul de „religie” este vechi rom., cf. sp. ley „religie, credință”, gal. lei „fidelitate”, fr. loi „religie”; de aceea nu se susține ipoteza lui Șeineanu, Semasiol., 77, care explică acest sens din rom. prin sl. zakonŭ. Der. legiui, vb. (a stabili prin lege; a judeca, a da sentințe), cu suf. -ui; legiuire, s. f. (legislație; dispoziție legală, normă; justiție; litigiu); nelegiuire, s. f. (injustiție; crimă, sacrilegiu, impietate; delict, ilegalitate); legiuit, adj. (legal; legitim, drept; condamnat); nelegiuit, adj. (ilegal; injust; criminal; nelegitim, bastard); legiuitor, adj. (legislativ); legiuitor, s. m. (legislator). Der. neol. legal, adj., din fr. légal; nelegal (var. ilegal), adj.; ilegalitate, s. f.; legalmente, adv.; legaliza, vb.; legifera, vb.; legislați(un)e, s. f.; legislativ, adj.; legislator, s. m.; legislatură, s. f.; legist, s. m.; legitim, adj.; nelegitim (var. ilegitim), adj.; legitimitate, s. f.; legitima, vb.; legitimați(un)e, s. f.; legitimist, adj., toate din fr.
Sursa: Dicționarul etimologic român

lége f. (lat. lex, légis, lege, religiune; it. legge, pv. pg. lei, fr. loi, cat. lley, sp. ley). Actu pin [!] care autoritatea suverană regulează, ordonă, permite saŭ apără: legea e rațiunea omenească care guvernează popoarele, a promulga o lege. Totalitatea acestor acte: nimenea nu e considerat că nu știe legea. Principiĭ imutabile care regulează ordinea lumiĭ fizice: legile greutățiĭ. Oare-care obligațiunĭ ale viețiĭ morale: legile onoriĭ [!], ale politețiĭ. Putere, autoritate: legea celuĭ maĭ tare, regulă, principiŭ: legile limbiĭ. Religiune, credință (Pop.): legea creștinească, pe legea mea! Obiceĭ, mod de a trăi, de a lucra: lasă-l să lucreze´n legea luĭ! Lege naturală, regule [!] de purtare fundate chear [!] pe natura omuluĭ și a societățiĭ. Legea divină (Teol.) preceptele pe care Dumnezeŭ le-a dat oamenilor pin [!] revelațiune. Legea morală, legea care ne ordonă să facem bine și să evităm rău. Legea civilă, legea care regulează drepturile private ale cetățenilor între eĭ. Legea veche, religiunea luĭ Moĭse. Legea noŭă, creștinizmu [!]. Legea marțială, care autorizează întrebuințarea forțeĭ armate în anumite caturĭ, maĭ ales în caz de revoluțiune. Legile războĭuluĭ, totalitatea regulelor [!] pe care anumite state și le-aŭ impus să le observe în modu lor de a face războĭ. A-țĭ face o lege din onoare ș. a., a-țĭ impune obligațiunea de a nu viola onoarea ș. a. A lua lege (saŭ a lua legea țăriĭ), a recurge la judecata megiașilor, a căror hotărîre era suverană (Giur. 40-42). Lege peste lege, judecarea din noŭ a unuĭ proces pintr´un [!] îndoit număr de megiașĭ care să desființeze hotărîrea precedentă. Legea luĭ Lynch, obiceĭu poporuluĭ în Statele Unite de a-ĭ ucide pe loc pe criminalĭ. În lege, curat, adevărat, de-a binele, realmente, în regulă: acesta-ĭ nebun în lege. Pe legea mea (mold. fam. și premelége, adv. făcut din pre a mea lege), zăŭ, mă jur!
Sursa: Dicționaru limbii românești

lége, -i, (leje), s.f. – Judecată (sens arhaic): „Îl dau la lejă” (ALR 1973: 739). – Lat. lex, legis (DEX).
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș

lége s. f., g.-d. art. légii; pl. legi
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

lege f. 1. act al autorității supreme care regulează, permite sau interzice; 2. totalitatea legilor: în numele legii; 3. obligațiunile vieții civile: legile societății; 4. principii invariabile cari regulează ordinea lumii fizice: legile naturei; legea naturală, îndatorirea de a nu face altuia ceea ce n’am vrea să ni se facă nouă; legea divină, precepte pozitive date prin revelațiune; Legea veche, Vechiul Testament; 5. pop. religiune, confesiune religioasă: păgâne, râzi de lege cu un râs neomenos ? AL.; 6. credință: pe legea mea! 7. obiceiu (vorbind de lucruri profane): tăia cum știa el în legea lui să taie ISP. [Lat. LEGEM; pentru sensul 5, cf. pe inscripțiuni IN LEGE SANCTA CHRISTIANA].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

LÉGE, legi, s. f. I. Regulă imperativă stabilită de autoritatea supremă. ♦ Modificare cu caracter regulat care intervine într-un fenomen, într-un proces etc., exprimând esența lui. ◊ Lege fonetică = modificare regulată a unui sunet de-a lungul evoluției unei limbi. II. 1. (Jur.) Act normativ care emană de la organul legislativ al statului și prin care simt reglementate anumite relații sociale; p. gener. orice act normativ. ◊ Lege nescrisă = tradiție, obicei al pământului. Lege fundamentală = constituție. Omul legii = a) reprezentant al autorității de stat; b) persoană care respectă cu strictețe prevederile legale. Om de lege = jurist, avocat. ◊ Loc. adj. Fără (de) lege = păcătos; mișel. ◊ Loc. adv. După lege = just, legal. În lege = de-a binelea, cu totul; strașnic. ◊ Expr. Vorba (sau cuvântul cuiva) e lege = vorba lui se respectă cu strictețe. Cum e legea = cum se cuvine, cum se cade. (Nu) e lege = (nu) este neapărat așa. În numele legii, formulă folosită atunci când se invocă autoritatea legală. În baza legii = în conformitate cu prevederile legale. 2. (Pop.) Proces, judecată. 3. Legalitate; constituționalitate. III. Religie, credință. ◊ Expr. Pe legea mea! = zău! pe conștiința mea! ♦ Datină, obicei. ◊ Expr. în legea cuiva = în felul cuiva, cum se pricepe cineva. – Lat. lex, legis.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

SUBSTANTÍV, (1) substantive, s. n., (2) substantivi, adj. 1. S. n. Parte de vorbire care denumește lucruri, ființe sau noțiuni abstracte și care se modifică, în cele mai multe limbi, după număr și caz. 2. Adj. (În sintagma) Colorant substantiv = colorant care vopsește fibrele fără ajutorul mordanților; colorant direct. – Din fr. substantif, lat. substantivus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

SUBSTANTÍV2, substantivi, adj.m. (În expr.) Colorant substantiv = Colorant care vopsește fibrele fără ajutorul mordanților. – Fr. substantif (lat. lit. substantivus).
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

SUBSTANTÍV adj.m. Colorant substantiv = materie colorantă care vopsește direct fibrele textile, în special cele vegetale, fără ajutorul mordanților. // s.n. (Gram.) Parte de vorbire flexibilă care denumește ființe, lucruri, noțiuni abstracte etc. [Cf. lat. substantivus, fr. substantif].
Sursa: Dicționar de neologisme

SUBSTANTÍV I. s. n. parte de vorbire flexibilă care denumește ființe, lucruri, noțiuni abstracte etc. II. adj. colorant ~ = materie colorantă care vopsește direct fibrele textile (vegetale), fără ajutorul mordanților. (< fr. substantif, lat. substantivum)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

substantív1 adj. m., pl. substantívi
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

substantív2 s. n., pl. substantíve
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

substantiv n. Gram. vorbă ce exprimă o ființă, un lucru, o idee.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

*substantív, -ă adj. (lat. substantivus). Fil. Care exprimă substanța. Gram. Verbu substantiv, verbu a fi. S.n., pl. e (lat. substantivum, subînț. nomen, nume). Cuvînt care arată o ființă saŭ un lucru. V. verb.
Sursa: Dicționaru limbii românești

SUBSTANTÍV, (1) substantive, s. n., (2) substantivi, adj. 1. S. n. Parte de vorbire care denumește lucruri, ființe sau noțiuni abstracte și care se modifică, în cele mai multe limbi, după număr și caz. 2. Adj. (în sintagma) Colorant substantiv = colorant care vopsește fibrele fără ajutorul mordanților; colorant direct. – Din fr. substantif, lat. substantivus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

SUBSTANTÍV, (1) substantive, s. n., (2) substantivi, adj. 1. S. n. Parte de vorbire care denumește lucruri, ființe sau noțiuni abstracte și care se modifică, în cele mai multe limbi, după număr și caz. 2. Adj. (În sintagma) Colorant substantiv = colorant care vopsește fibrele fără ajutorul mordanților; colorant direct. – Din fr. substantif, lat. substantivus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

SUBSTANTÍV2, substantivi, adj.m. (În expr.) Colorant substantiv = Colorant care vopsește fibrele fără ajutorul mordanților. – Fr. substantif (lat. lit. substantivus).
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

SUBSTANTÍV adj.m. Colorant substantiv = materie colorantă care vopsește direct fibrele textile, în special cele vegetale, fără ajutorul mordanților. // s.n. (Gram.) Parte de vorbire flexibilă care denumește ființe, lucruri, noțiuni abstracte etc. [Cf. lat. substantivus, fr. substantif].
Sursa: Dicționar de neologisme

SUBSTANTÍV I. s. n. parte de vorbire flexibilă care denumește ființe, lucruri, noțiuni abstracte etc. II. adj. colorant ~ = materie colorantă care vopsește direct fibrele textile (vegetale), fără ajutorul mordanților. (< fr. substantif, lat. substantivum)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

substantív1 adj. m., pl. substantívi
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

substantív2 s. n., pl. substantíve
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

substantiv n. Gram. vorbă ce exprimă o ființă, un lucru, o idee.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

*substantív, -ă adj. (lat. substantivus). Fil. Care exprimă substanța. Gram. Verbu substantiv, verbu a fi. S.n., pl. e (lat. substantivum, subînț. nomen, nume). Cuvînt care arată o ființă saŭ un lucru. V. verb.
Sursa: Dicționaru limbii românești

SUBSTANTÍV, (1) substantive, s. n., (2) substantivi, adj. 1. S. n. Parte de vorbire care denumește lucruri, ființe sau noțiuni abstracte și care se modifică, în cele mai multe limbi, după număr și caz. 2. Adj. (în sintagma) Colorant substantiv = colorant care vopsește fibrele fără ajutorul mordanților; colorant direct. – Din fr. substantif, lat. substantivus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

Forme flexionare:

e - Verb, Indicativ, prezent, persoana a III-a, singular - pentru cuvantul fi

lege - Verb, Conjunctiv, prezent, persoana a III-a, plural - pentru cuvantul lega

lege - Verb, Conjunctiv, prezent, persoana a III-a, singular - pentru cuvantul lega

lege - Substantiv feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul lege

substantiv - Substantiv masculin, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul substantiv

substantiv - Substantiv masculin, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul substantiv

substantiv - Substantiv neutru, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul substantiv

substantiv - Substantiv neutru, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul substantiv

e - Substantiv neutru, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul e

lege - Substantiv feminin, Vocativ, singular - pentru cuvantul lege

e - Substantiv neutru, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul e