Am găsit 40 de definiții pentru cuvantul/cuvintele Gura, de, canalizare:

CANALIZÁRE, canalizări, s. f. Acțiunea de a canaliza și rezultatul ei. ♦ Ansamblu de lucrări tehnice executate pentru colectarea, epurarea și evacuarea apei întrebuințate într-o localitate, într-un sistem tehnic, pe un teren etc., sau a apei de ploaie, în vederea păstrării salubrității solului și a aerului; canalizație. – V. canaliza.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a


CANALIZÁRE s.f. Acțiunea de a canaliza și rezultatul ei; canalizație. ♦ Totalitatea lucrărilor tehnice executate pentru colectarea și evacuarea apelor uzate dintr-un oraș sau dintr-un centru industrial. ♦ Deschidere a unui vas anatomic obstruat. [< canaliza].
Sursa: Dicționar de neologisme

CANALIZÁRE, canalizări, s. f. Acțiunea de a canaliza și rezultatul ei. ♦ Totalitatea lucrărilor executate (în orașe) pentru a colecta și evacua apa întrebuințată sau apa de ploaie.
Sursa: Dicționarul limbii române moderne

canalizáre s. f., g.-d. art. canalizắrii; pl. canalizắri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

canalizare f. lucrarea de a canaliza: canalizarea Dâmboviței.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

CANALIZÁRE, canalizări, s. f. Acțiunea de a canaliza și rezultatul ei. ♦ Ansamblul lucrărilor tehnice executate pentru colectarea, epurarea și evacuarea apelor uzate dintr-o localitate, clădire etc.; canalizație. – V. canaliza.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

DE1 conj. I. (Exprimă raporturi de subordonare) 1. (Introduce o propoziție condițională) În cazul că, dacă. 2. (Precedat de „și” introduce o propoziție concesivă) Cu toate că, deși, și dacă. Obraznicul, și de-i cu obraz, tot fără obraz se poartă. ♦ Chiar dacă. 3. (Introduce o propoziție finală) Ca (să), pentru ca (să). 4. (Introduce o propoziție consecutivă) Încât, că. 5. (În legătură cu „ce”, introduce o propoziție cauzală) Fiindcă, pentru că. 6. (Introduce o propoziție subiectivă) Dacă. ♦ Că. 7. (Introduce o propoziție interogativă indirectă) Dacă. 8. (Introduce o propoziție completivă directă sau indirectă) Să. 9. (Introduce o propoziție atributivă) Are obicei de aruncă scrisorile. 10. (Introduce o propoziție predicativă) În așa fel încât, în situația să... II. (Exprimă raporturi de coordonare) 1. (Pop.: leagă două propoziții copulative) Și. 2. (În corelație cu sine însuși, introduce propoziții disjunctive) Sau... sau, ori... ori. III. (Introduce propoziții optative) O, dacă...! IV. (În expr.) De ce... de ce sau de ce... de aceea..., de ce... tot... = cu cât... cu atât... – Cf. alb. de.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

DE2 interj. 1. Introduce afirmații și replici, exprimând: a) nedumerire, șovăială, nesiguranță; b) resemnare; c) nepăsare față de cineva. Apoi de! ce să-ți fac!; d) supărare; e) ironie. 2. (Introduce replici care exprimă o atitudine de negare sau de dezaprobare) Ia te uită, asta-i acum. [Var.: (1, reg.) dă, (2, pop.) dec interj.] – Onomatopee.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

DE3 interj. Exclamație cu care se îndeamnă caii la mers. – Onomatopee.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

DE4 prep. I. (Introduce un atribut) 1. (Atributul exprimă natura obiectului determinat) Spirit de inițiativă. Vinde țesături de cele mai noi. ♦ (În titlurile de noblețe) Ducele de Burgundia. 2. (Atributul exprimă materia) a) (Materia propriu-zisă din care este confecționat un lucru) Făcut din... Căsuța lui de paiantă. b) (Determinând un substantiv cu înțeles colectiv, atributul arată elementele constitutive) Compus din... Roiuri de albine. 3. (Atributul arată conținutul) Care conține, cu. Un pahar de apă. 4. (Atributul exprimă un raport de filiație) Un pui de căprioară. 5. (Atributul arată apartenența) Crengi de copac. 6. (Atributul arată autorul) Un tablou de Țuculescu. 7. (Atributul determinând substantive de origine verbală sau cu sens verbal, arată:) a) (Subiectul acțiunii) Început de toamnă; b) (Obiectul acțiunii) Constructor de vagoane. 8. (Atributul exprimă relația) În ce privește. Prieten de joacă. 9. (Atributul arată locul) a) (locul existenței) Care se găsește (în, la), din partea... ◊ (În nume topice) Filipeștii de Pădure; b) (punctul de plecare în spațiu) Plecarea de acasă; c) (atributul exprimă concomitent și natura obiectului determinat) Aer de munte. 10. (Atributul arată timpul) Care trăiește sau se petrece în timpul..., care datează din... Plănuiau amândoi viața lor de mâine.Loc. adj. De zi cu zi = zilnic. 11. (Atributul arată proveniența) Cizme de împrumut. 12. (Atributul arată destinația obiectului determinat) Sală de dans. 13. (Atributul reprezintă termenul care în realitate este determinat de calificativul precedent) Primi o frumusețe de cupă.Loc. adj. Fel de fel de... = felurite. II. (Introduce un nume predicativ) 1. (Numele predicativ exprimă natura obiectului determinat) Cine e de vină?Expr. A fi de... = a avea... Suntem de aceeași vârstă. ♦ (Numele predicativ arată materia) Făcut din... Haina e de tergal. ♦ (Numele predicativ exprimă apartenența) Era de-ai noștri. 2. (Predicatul nominal, alcătuit din verbul „a fi” și un supin, exprimă necesitatea) E de preferat să vii. III. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. (Complementul arată locul de plecare al acțiunii) Din locul... (sau dintr-un loc). Se ridică de jos. 2. (Complementul arată locul unde se petrece acțiunea) În, la. IV. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Complementul arată momentul inițial al acțiunii) Începând cu... De mâine. 2. (Complementul arată timpul în care se petrece acțiunea) La, cu ocazia... De Anul Nou merg la mama. 3. (Leagă elemente de același fel care se succedă în timp) După, cu: a) (în construcții cu funcțiune de complement circumstanțial de timp) Zi de zi. An de an; b) (în construcții cu funcțiune de complement circumstanțial de mod) Fir de fir; c) (în construcții cu funcțiune de complement circumstanțial de loc) Casă de casă = (în toate casele, pretutindeni); d) (în construcții cu funcțiune de complement direct) Om de om (= pe toți oamenii); e) (în construcții cu funcțiune de subiect) Trece spre miazănoapte nor de nor. 4. (Complementul are sens iterativ) A văzut filmul de trei ori. V. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza... ♦ (Complementul este exprimat prin adjective) Din cauză că sunt (ești etc.) sau eram (am fost etc.)... Și plângeam de supărată. VI. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru. Roșii de salată. ♦ (Complementul este exprimat printr-un verb la supin) Ca să..., pentru a... VII. (Introduce un complement circumstanțial de mod) 1. (În loc. adv.) De fapt. De bună seamă. 2. (Complementul arată cantitatea, măsura) Ușă înaltă de trei metri. ♦ (Complementul arată mijlocul de schimbare, de cumpărare sau de vânzare) În schimbul a..., cu..., pentru... 3. (Complementul are și sens consecutiv; în loc. adj. și adv.) De moarte = îngrozitor, teribil. De minune = admirabil. De mama focului = cu mare intensitate, în gradul cel mai înalt. 4. (Complementul determină un adjectiv sau un adverb la gradul pozitiv) Aud cât se poate de bine. ♦ (Determinând un adverb la gradul comparativ, complementul exprimă gradul de comparație) Mai presus de toate îmi place muzica. VIII. (Introduce un complement circumstanțial de relație) În ce privește, cât despre, privitor la...: a) (complementul determină un adjectiv) Bun de gură; b) (complementul determină o construcție folosită ca termen de comparație) De iute, e iute ca focul; c) (complementul determină un verb) De foame aș răbda, dar mi-e somn. IX. (Introduce un complement de agent) Aceste adunări se convocau de sindicatul întreprinderii. X. (Introduce un complement indirect) 1. (După verbe) S-a apropiat de mine. 2. (După expresii verbale ca „e bine” și după interjecții ca „vai”) Pentru. ◊ Expr. A fi ceva (sau a nu fi nimic) de cineva (sau de capul cuiva) = a avea o oarecare valoare (sau a nu avea nici una). 3. (După verbe ca „a lua”, „a lăsa” etc.) Ca, drept. M-a luat de nebun. 4. (În legătură cu construcții distributive) Pentru. S-au împărțit câte trei cărți de om. 5. (După adjective ca „vrednic”, „demn”, „bucuros”, etc.) Bucuros de oaspeți. ♦ (Complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv) Capabil de a învăța. XI. (În construcții cu funcțiune de complement direct) 1. (Complementul are sens partitiv) Ceva din, o parte din... Învățăm de toate. 2. (Complementul este exprimat printr-un subiect) În ce privește, cu. Am terminat de scris.Expr. A avea de (+ supin) = a trebui să..., a voi... 3. (Pop.; înaintea unui verb la infinitiv) A încetat de a plânge. 4. (În imprecații) Bat-o Dumnezeu de babă. XII. (În construcții cu funcțiune de subiect) 1. (Pop.; Construcția prepozițională are sens partitiv) Scrie cu argințel, Că de-acela-i puțintel. 2. (Subiectul este exprimat printr-un verb la supin) E ușor de văzut. XIII. 1. (Face legătura dintre numerale cardinale și substantivele determinate) a) (după majoritatea numeralelor cardinale de la 20 în sus) O mie de lei; b) (după numeralele cu valoare nehotărâtă, ca „zeci”, „sute” etc.) Mii de fluturi mici albaștri; c) (în structura numeralelor cardinale de la 20.000 în sus, înaintea pluralului „mii”) O sută de mii. 2. (face legătura dintre articolul adjectival „cel, cea” și numeralul ordinal, începând de la „al doilea”, „a doua”) Celui de-al treilea lan. XIV. Element de compunere, formând cuvinte care se scriu împreună, locuțiuni care se scriu în două sau mai multe cuvinte. 1. În adverbe sau locuțiuni adverbiale, ca: deasupra, dedesubt, de aceea, de cu seară etc. 2. În prepoziții sau locuțiuni prepoziționale, ca: despre, dintre, dinaintea, de dindărătul etc. 3. În conjuncții sau locuțiuni conjuncționale, ca: de cum, de când, de vreme ce, deoarece etc. 4. (Rar) Formează substantive, adjective și verbe, ca: decurge, dedulci, demâncare, deplin.Lat. de.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

DE5 pron. rel. invar. (Pop.) Care, ce. Omul de-l văzuși.Et. nec.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

DE2- elem. des-.
Sursa: Marele dicționar de neologisme

DE1- pref. „eliminare, opoziție, îndepărtare, separare”. (< fr. dé-, cf. lat. de, fără)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

de prep.1. Indică punctul de proveniență: de undeva, de dincolo de moarte (Goga). – 2. Indică motivul, cauza: degetele rebegite de frig (Macedonski). – 3. Din (indică ceea ce conține): o cupă de aur (Bălcescu). – 4. Cu (indică ceea ce conține). – 5. Indică echivalența cu o unitate de măsură. – 6. (Înv.) Prin (indică mijlocul): de bunătatea făpturiei cunosc pre Ziditoriu (Coresi). – 7. Pentru (indică scopul sau finalitatea): cum dorește cerbul fîntîna (Dosoftei); Florica nu-i de tine (Alecsandri). – 8. Indică separația. – 9. Funcție partitivă: de toate cele ce i-au trebuit (Neculce). – 10. Funcție distributivă. – 11. Funcție ordinală. – 12. La (indică direcția). – 13. (Înv.) Ca, decît (funcție comparativă): de vulpile și păsările mai sărac iaste (Coresi), (astăzi se preferă decît). – 14. Funcție atributivă: ai făcut moarte de Grec (Alecsandri); nevasta i-a murit de tînără (Sadoveanu). – 15. Care (funcție relativă): era un om de avea o rană (Dosoftei). – 16. Funcție copulativă: prostul de Ion.17. Funcție expletivă: ori tu n’ai văzut de-un zid păsărit (Popular Tocilescu). – Mr., megl. di, istr. de. Lat. de (Pușcariu 491; Candrea-Dens., 474; REW 2488; Tiktin); cf. it. di, prov., fr., cat., sp., port. de. Cf. cuvîntul următor. În compunerea de-a forma cu s. și adj. un mare număr de locuțiuni adv. Cf. Moser 418-20. Comp. dacă, conj. (de cînd, cînd, introduce o subordonată temporală; cu condiția, introduce o subordonată condițională), rezultat al lui de și că, cf. fr. dès que sp. desde que. Compunerea ar putea fi romanică, forma intermediară deacă, cu e diftongat, apare în sec. XVI-XVII (Tiktin și Scriban o consideră a proveni de la de și ca). Cf. N. Drăganu, Conj. de și dacă, Dacor., III, 251-84. Miklosich, Et. Wb., deducea din rom. rut. dak „astfel”, bg. dakle „astăzi”, ceea ce nu pare posibil (cf. Berneker 177). Decît, conj. (ca, introduce al doilea membru al unei comparații de neegalitate; ci, mai curînd, contrapune un concept afirmativ unui concept negativ anterior; numai, doar, funcție adv.), de la de și cît (cf. numaidecît, adv., imediat; nicidecît adv., în nici un caz). Deci, adv. (atunci; prin urmare, așa fiind, introduce concluzia unui silogism), de la de și aci (înv., deci), cf. de aci înainte, fr. dorénavant. Din, prep. (de la, indică punctul de plecare, începutul, momentul inițial, cauza, materia, instrumentul, modul, partea), comp. de la de și în (în texte din sec. XVI, deîn, den). Cf. dintre, prep. (de) comp. de la de și între, cf. gal. înv. dentre; dintru, prep. (de la), comp. de la de și întru.Din (mr., megl. din) formează de asemenea loc. adv., cf. dinafară; dinapoi; dinăuntru; dincoace; dincolo; dindată etc. În general, acestor comp. le corespund formațiile respective cu prep. în: înafară, înapoi, etc. Cf. dar.
Sursa: Dicționarul etimologic român

de conj.1. Și (funcție copulativă): abia au scăpat puținei de au fugit (Neculce). – 2. Pentru (funcție consecutivă): fu trimis de liniști tulburările (Bălcescu); se uscase de se făcuse cîrlig (Ispirescu). – 3. Dacă (funcție condițională): de nu era bărbatu-meu, puteai să mori (Alecsandri). Este neîndoios cuvînt identic cu prep. de. Funcția copulativă coincide cu uzul lui de relativ (15 și 16); iar funcția consecutivă coicide cu uzul lui de 7 anterior. Totuși, se consideră adesea că este vorba de un cuvînt diferit; după Cihac, II, 92, ar deriva de la conj. sl. de, rus. de „pentru că”, slov. de „pentru ca”; iar Tiktin se gîndește la alb. the „și”.
Sursa: Dicționarul etimologic român

de interj. – Ia te uită, asta-i acum (exprimă o reticență, adesea pur și simplu emfatică). Var. (Mold.) dec, deh.Mr. de. Creație expresivă, cf. ngr. ντέ, alb., sb., cr. de. Hasdeu, Cuv. din Bătrîni, I, 275 credea că este vorba de un cuvînt dac.
Sursa: Dicționarul etimologic român

de-. – Prefix neologic, care adaugă anumitor cuvinte ideea de privațiune sau suprimare: decolora, denatura, deplasa etc. În marea majoritate a cazurilor, aparține împrumuturilor străine, în general din fr.; nu pare a fi fost productiv în cadrul rom.
Sursa: Dicționarul etimologic român

de1 conjcț., prep.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

de2 / dec / deh interj.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

de3 (pop.) pr. invar.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

2) de saŭ (și ngr. de, scris nte, haĭ, haĭde): De! Știŭ eŭ ce să fac?! De! Fă cum vreĭ! Arată și ironia: Apoĭ de! Deștepțĭ ca tine maĭ rar!
Sursa: Dicționaru limbii românești

3) de, interj. de mînat calu, ca și hi: de, cal!
Sursa: Dicționaru limbii românești

*4) de- (lat. de) pref. care în cuv. moderne arată- arată privațiunea, risipirea, depărtarea, înjosirea și corespunde cu des-, dis-, -s: decolorez saŭ descolorez, debandadă, detronare, degradare.
Sursa: Dicționaru limbii românești

1) de prep. (lat. de; în est mrom. și it. di, pv. cat. sp. pg. de). 1) Despre: a vorbi, a se interesa de cineva, de ceva. (vechĭ: De neamu Moldovenilor). 2) De către: e lăudat de toată lumea; Cartaginea a fost nimicită de Romanĭ. 3) Din partea, din cauza: mă tem de lupĭ, mă mir de tine, bolnav de frigurĭ, rîde de bucurie, scînteĭază de inteligență, îĭ pute urma de leneș (subînț. ce e = e așa de... în cît), e mort de beat, mort de frică, tremură de slab, ĭeșit de soare. 4) Din, făcut din, consistînd din: pahar de aur, pod de fer. 5) Arată conținutu: un pahar de apă (nu cu apă, căcĭ e vorba de conținut: am băut un pahar de apă, adică „conținutu, nu paharu”), un vagon de lemne, o căruță de Jidanĭ (plină de Jidanĭ). 6) Arată scopu, destinațiunea (= pentru): un pahar de apă, o lingură de supă, o umbrelă de ploaĭe, pușcă de vînat (de vînătoare), apă de băut, lemne de ars (orĭ de foc), casă de închiriat, bilet de întors, om bun de bătut, praf de pușcă, drum de care, trenu de Galațĭ, ne gătim de drum, casă de vînzare, n’am (adică „banĭ”) de birjă, aci e de mine, (e bine să trăĭesc eŭ), aci e de trăit. 7) Arată originea, proveniența (= de la): șoĭm de munte, brînză de Brăila, trenu de (= de la) Galațĭ, de acĭ, de după ușă, de supt pat, de acolo, de unde (V. unde), de acasă, de la plug, de la școală, cal de furat (provenit din furt), vin de cel bun (din cel bun), un prieten de aĭ meĭ (fals de al meŭ. Numai cu numele materiale se poate zice un vin de al meŭ, adică „dintr’al meŭ”), un vin de cel bun, din cel bun. 8) Arată genitivu partitiv: un cel de ceĭ bunĭ, cireșe de cele marĭ, ardeĭ de ăĭ de nu ustură (în vest, adică „de ceĭ care nu ustură”), de ale lumiĭ (lucrurĭ dintr’ale lumiĭ), de ale armateĭ, de ale satuluĭ. 9) Arată timpu de cînd: a murit de tînăr, a plecat din țară de copil, a ars de viŭ, copiiĭ aŭ mîncat poamele de crude, căpitan de 30 de anĭ (în etate orĭ în funcțiune), de ĭeri, de mîne, de cu noapte, de cu ĭarnă, de vreme (din vreme); încă de purcesul luĭ Jigmond (N. Cost. 1, 487), de la plecarea luĭ. 10) Arată separațiunea: a despărți oile de capre, a curăța lemnu de coajă. 11) Arată relațiunea, contactu: corabia s’a izbit de stîncă, calu e legat de gard, scara e rezemată de zid. 12) Se unește cu numeralele cardinale de la 19 în sus: 20 de oamenĭ, și cu cele adverbiale de la 2 în sus: de doŭă orĭ, de opt orĭ. 13) Servește la comparațiune: copacu e tot așa de înalt ca casa, vulturu se suĭe maĭ sus de nourĭ saŭ de cît nouriĭ (V. cît), eraŭ maĭ mulț (saŭ maĭ mulțĭ) de saŭ de cît saŭ ca opt oamenĭ. 14) Arată punctu concernut: greŭ de (saŭ la) cap, scurt de (saŭ la) coadă, bun de (saŭ la) gură; de vorbit, poate vorbi, dar nu poate merge; de urat, am maĭ ura, dar ne e că vom însera (versurĭ dintr’o colindă). 15) Servește la formarea locuțiunilor adjectivale și adverbiale și a genitivuluĭ prepozițional: de față (prezent), oameniĭ ceĭ de față, copil de țîță (care suge), de ajuns (suficient), de fel, de loc (nicĭ de cum), degeaba, degrabă (în grabă), ministeru de justiție (l justițiiĭ), schit de călugărĭ (călugăresc). 16) În unire cu a 4, formează o mulțime de loc. adverbiale saŭ adjectivale: de-a valma, de-a berbealecu, de-a dura, de-a tumba, de-a rostogolu, de-a lungu, de-a latu, de-a curmezișu, copiiĭ se joacă de-a baba oarba, de-a hoțiĭ, de-a ascunsu; perceptoru o probozea de-a biruluĭ (nord), o urmărea cu de ale biruluĭ, cu biru. De pe, de deasupra: ĭa ceașca de pe masă, ĭa greutatea de pe mine (Fals copie de pe natură. Corect e după natură, ca fr. d’aprée nature, germ. nach der natur, cum zicĭ după fantazie, după gustu meŭ, după placu meŭ). Conj. 1) Dacă (maĭ ales înainte de vocale, dar și în ainte de de consonante): de-ar și așa; de vreĭ orĭ de nu vreĭ; o, de-așĭ fi sănătos! 2) Vest. Deși, și de, și dacă, măcar că, cu toate că (concesiv): găina, de e pasăre, când bea apă, tot se uĭtă și ĭa la Dumnezeŭ (Isp.) 3) În cît (consecutiv): plînge de ți se rupe inima, nu știŭ ce are de plînge, e frumoasă de te uĭmește, e leneș de-ĭ pute urma. 4) Ca să (cu ind.): am stat de am scris, haĭ de mănîncă, du-te de te plimbă!. De ce... de ce saŭ de ce... de aceĭa, cu cît... cu atît: de ce-ĭ daĭ, de ce maĭ cere. V. ce și după.
Sursa: Dicționaru limbii românești

de! int. n’am ce-ți face: apoi de !
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

de prep. 1. despre: vorbește de mine! 2. de către: e lăudat de toată lumea; 3. din partea: mă tem de oameni răi; 4. indică un raport de cauză: suferă de friguri, de aceea; 5. de scop: ne gătim de drum; 6. de mod: de abia, de grabă; 7. exprimă materia sau specia: sac de făină, fig. om de nimica; 8. cantitate numerică: de trei ani, de patru ori; 9. punctul în timp sau în spațiu: de acum, de apoi, de aci, de unde; 10. o destinațiune (mai ales înaintea supinelor și adjectivelor) ușor de făcut. [Lat. DE].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

de conj. 1. dacă: de vrei, de nu vrei; 2. încât: plânge de ți se rupe inima. [Probabil identic cu cel precedent].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

DE1 conj. I. (Exprimă raporturi de subordonare) 1. (Introduce o propoziție condițională) În cazul că, dacă. 2. (Precedat de „și”, introduce o propoziție concesivă) Cu toate că, deși, și dacă. Obraznicul, și de-i cu obraz, tot fără obraz se poartă. ♦ Chiar dacă. 3. (Introduce o propoziție finală) Ca (să), pentru ca (să). 4. (Introduce o propoziție consecutivă) încât, că. 5. (În legătură cu „ce”, introduce o propoziție cauzală) Fiindcă, pentru că. 6. (Introduce o propoziție subiectivă) Dacă. ♦ Că. 7. (Introduce o propoziție interogativă indirectă) Dacă. 8. (Introduce o propoziție completivă directă sau indirectă) Să. 9. (Introduce o propoziție atributivă) Are obicei de aruncă scrisorile. 10. (Introduce o propoziție predicativă) În așa fel încât, în situația să... II. (Exprimă raporturi de coordonare) 1. (Pop.; leagă două propoziții copulative) Și. 2. (În corelație cu sine însuși, introduce propoziții disjunctive) Sau... sau, ori... ori. III. (Introduce propoziții optative) O, dacă... ! IV. (În expr.) De ce.... de ce sau de ce... de aceea..., de ce... tot... = cu cât... cu atât... – Cf. alb. de.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

DE2 interj. 1. Introduce afirmații și replici, exprimând: a) nedumerire, șovăială, nesiguranță; b) resemnare; c) nepăsare față de cineva. Apoi de! ce să-ți fac!; d) supărare; e) ironie. 2. (Introduce replici care exprimă o atitudine de negare sau de dezaprobare) Ia te uită, asta-i acum. [Var.: (reg., 1) dă, (pop., 2) dec interj.] – Onomatopee.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

DE3 interj. Exclamație cu care se îndeamnă caii la mers. – Onomatopee.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

DE4 prep. I. (Introduce un atribut) 1. (Atributul exprimă natura obiectului determinat) Spirit de inițiativă. Vinde țesături de cele mai noi. ♦ (În titlurile de noblețe) Ducele de Burgundia. 2. (Atributul exprimă materia) a) (Materia propriu-zisă din care este confecționat un lucru) Făcut din... Căsuța lui de paiantă. b) (Determinând un substantiv cu înțeles colectiv, atributul arată elementele constitutive) Compus din... Roiuri de albine. 3. (Atributul arată conținutul) Care conține, cu. Un pahar de apă. 4. (Atributul exprimă un raport de filiație) Un pui de căprioară. 5. (Atributul arată apartenența) Crengi de copac. 6. (Atributul arată autorul) Un tablou de Țuculescu. 7. (Atributul determinând substantive de origine verbală sau cu sens verbal arată) a) (Subiectul acțiunii) Începutul de toamnă; b) (Obiectul acțiunii) Constructor de vagoane. 8. (Atributul exprimă relația) În ce privește. Prieten de joacă. 9. (Atributul arată locul) a) (locul existenței) Care se găsește (în, la), din partea... ◊ (În nume topice) Filipeștii de Pădure; b) (punctul de plecare în spațiu) Plecarea de acasă; c) (atributul exprimă concomitent și natura obiectului determinat) Aer de munte. 10. (Atributul arată timpul) Care trăiește sau se petrece în timpul..., care datează din... Plănuiau amândoi viața lor de mâine.Loc. adj. De zi cu zi = zilnic. 11. (Atributul arată proveniența) Cizme de împrumut. 12. (Atributul arată destinația obiectului determinat) Sală de dans. 13. (Atributul reprezintă termenul care în realitate este determinat de calificativul precedent) Primi o frumusețe de cupă.Loc. adj. Fel de fel de... = felurite. II. (Introduce un nume predicativ) 1. (Numele predicativ exprimă natura obiectului determinat) Cine e de vină?Expr. A fi de... = a avea... Suntem de aceeași vârstă. ♦ (Numele predicativ arată materia) Făcut din... Haina e de tergal. ♦ (Numele predicativ exprimă apartenența) Era de-ai noștri. 2. (Predicatul nominal, alcătuit din verbul „a fi” și un supin, exprimă necesitatea) E de preferat să vii. III. (Introduce un complement circumstanțial de loc) 1. (Complementul arată locul de plecare al acțiunii) Din locul... (sau dintr-un loc). Se ridică de jos. 2. (Complementul arată locul unde se petrece acțiunea) În, la. IV. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Complementul arată momentul inițial al acțiunii) Începând cu... De mâine. 2. (Complementul arată timpul în care se petrece acțiunea) La, cu ocazia.... De Anul Nou merg la mama. 3. (Leagă elemente de același fel care se succedă în timp) După, cu: a) (în construcții cu funcție de complement circumstanțial de timp) Zi de zi. An de an; b) (în construcții cu funcție de complement circumstanțial de mod) Fir de fir; c) (în construcții cu funcție de complement circumstanțial de loc) Casă de casă (= în toate casele, pretutindeni); d) (în construcții cu funcție de complement direct) Om de om (= pe toți oamenii); e) (în construcții cu funcție de subiect) Trece spre miazănoapte nor de nor. 4. (Complementul are sens iterativ) A văzut filmul de trei ori. V. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Din cauza... ♦ (Complementul este exprimat prin adjective) Din cauză că sunt (ești etc.) sau eram (am fost etc.)... Și plângeam de supărată. VI. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Pentru. Roșii de salată. ♦ (Complementul este exprimat printr-un verb la supin) Ca să..., pentru a... VII. (Introduce un complement circumstanțial de mod) 1. (În loc. adv.) De fapt. De bună seamă. 2. (Complementul arată cantitatea, măsura) Ușă înaltă de trei metri. ♦ (Complementul arată mijlocul de schimbare, de cumpărare sau de vânzare) În schimbul a..., cu..., pentru... 3. (Complementul are și sens consecutiv; în loc. adj. și adv.) De moarte = îngrozitor, teribil. De minune = admirabil. De mama focului = cu mare intensitate, în gradul cel mai înalt. 4. (Complementul determină un adjectiv sau un adverb la gradul pozitiv) Aud cât se poate de bine. ♦ (Determinând un adverb la gradul comparativ, complementul exprimă termenul de comparație) Mai presus de toate îmi place muzica. VIII. (Introduce un complement circumstanțial de relație) În ce privește, cât despre, privitor la...: a) (complementul determină un adjectiv) Bun de gură; b) (complementul determină o construcție folosită ca termen de comparație) De iute, e iute ca focul; c) (complementul determină un verb) De foame aș răbda, dar mi-e somn. IX. (Introduce un complement de agent) Aceste adunări se convocau de direcție. X. (Introduce un complement indirect). 1. (După verbe) S-a apropiat de mine. 2. (După expresii verbale ca „e bine” și după interjecții ca „vai”) Pentru. ◊ Expr. A fi ceva (sau a nu fi nimic) de cineva (sau de capul cuiva) = a avea o oarecare valoare (sau a nu avea niciuna). 3. (După verbe ca „a lua”, „a lăsa” etc.) Ca, drept. M-a luat de nebun. 4. (În legătură cu construcții distributive) Pentru. S-au împărțit câte trei cărți de om. 5. (După adjective ca „vrednic”, „demn”, „bucuros” etc.) Bucuros de oaspeți. ♦ (Complementul este exprimat printr-un verb la infinitiv) Capabil de a învăța. XI. (În construcții cu funcție de complement direct) 1. (Complementul are sens partitiv) Ceva din, o parte din... Învățam de toate. 2. (Complementul este exprimat printr-un supin) În ce privește, cu. Am terminat de scris.Expr. A avea de (+ supin) = a trebui să..., a voi.... 3. (Pop.; înaintea unui verb la infinitiv) A încetat de a plânge. 4. (În imprecații) Bat-o Dumnezeu de babă. XII. (În construcții cu funcție de subiect) 1. (Pop.; construcția prepozițională are sens partitiv) Scrie cu argințel, Că de-acela-i puțintel. 2. (Subiectul este exprimat printr-un verb, la supin) E ușor de văzut. XIII. 1. (Face legătura dintre numeralele cardinale și substantivele determinate) a) (după majoritatea numerelor cardinale de la 20 în sus) O mie de lei; b) (după numerale cu valoare nehotărâtă, ca „zeci”, „sute” etc.) Mii de fluturi mici albaștri; c) (În structura numeralelor cardinale de la 20 000 în sus, înaintea pluralului „mii”) O sută de mii. 2. (Face legătura dintre articolul adjectival „cel, cea” și numeralul ordinal, începând de la „al doilea”, „a doua”) Celui de-al treilea lan. XIV. Element de compunere formând cuvinte care se scriu împreună, locuțiuni care se scriu în două sau mai multe cuvinte. 1. În adverbe sau locuțiuni adverbiale, ca: deasupra, dedesupt, de aceea, de cu seară etc. 2. În propoziții sau locuțiuni prepoziționale, ca: despre, dintre, dinaintea, de dindărătul etc. 3. În conjuncții sau locuțiuni conjuncționale, ca: de cum, de când, de vreme ce, deoarece etc. 4. (Rar) Formează substantive, adjective și verbe, ca: decurge, dedulci, demâncare, deplin.Lat. de.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

DE5 pron. rel. invar. (Pop.) Care, ce. Omul de-l văzuși.Et. nec.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

GÚRĂ, guri, s. f. I. 1. Cavitate din partea anterioară (și inferioară) a capului oamenilor și animalelor, prin care alimentele sunt introduse în organism; p. restr. buzele și deschizătura dintre ele; buze. ◊ Loc. adv. Gură-n gură = foarte aproape unul de celălalt. ◊ Expr. A(-i) da (cuiva) o gură = a săruta (pe cineva). Cu sufletul la gură = a) abia mai putând respira (de emoție sau de oboseală); b) foarte bolnav, aproape de moarte. A uita de la mână până la gură = a uita repede, a fi uituc. Parcă se bat lupii la gura lui, se spune despre cineva care mănâncă lacom sau vorbește repede. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea. A scoate (sau a scăpa ca) din gura lupului = a (se) salva dintr-o mare primejdie. A țipa (sau a striga etc.) ca din (sau ca în) gură de șarpe = a țipa din răsputeri, deznădăjduit. A se zvârcoli ca în gură de șarpe = a se zbate cu desperare. A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în (sau de) gură = (despre cai) a se supune ușor (sau greu) la mișcările ce i se fac cu frâul. ◊ Compuse: gură-cască (sau -căscată) = persoană care-și pierde vremea în zadar sau care dovedește neglijență, dezinteres condamnabil; persoană care stă absentă, care nu înțelege ce i se spune; gură-de-lup = a) defect congenital de conformație a feței omului, constând dintr-o despicătură la buza și la gingia superioară și în cerul-gurii, și în comunicarea cavității bucale cu fosele nazale; b) ochi dublu al unei parâme; c) unealtă cu care se îndoaie tabla groasă; gura-leului = plantă erbacee ornamentală cu flori de diverse culori, asemănătoare cu o gură (I 1) (Antirrhinum majus); gura-lupului = plantă erbacee cu flori vinete-violete, având o margine albă sau gălbuie (Scutellaria altissima). ♦ Sărutare, sărut. 2. Gura (I 1) considerată ca organ cu care cineva se hrănește. ◊ Expr. A pune (sau a lua, a băga) ceva în gură = a mânca (puțin). A i se face gura pungă = a avea o senzație de astringență din cauza unor alimente acre introduse în gură. A da (cuiva) mură-n gură = a-i da (cuiva) ceva de-a gata, fără să facă cel mai mic efort. De-ale gurii = (lucruri de) mâncare. ♦ Îmbucătură, sorbitură, înghițitură. ◊ Expr. Nici o gură de apă = nimic. ♦ Membru de familie care trebuie hrănit. 3. Gura (I 1) considerată ca organ al vorbirii; cloanță. ◊ Expr. A tăcea din gură = a nu (mai) vorbi nimic. A închide (sau a astupa) cuiva gura = a face pe cineva să nu mai vorbească, a pune pe cineva în situația de a nu mai putea spune nimic. A lua cuiva vorba din gură = a) a spune tocmai ceea ce voia să zică altul în clipa respectivă; b) a întrerupe pe cineva când vorbește. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul să vorbească; a schimba, a atenua tonul și conținutul celor spuse. A-l lua (pe cineva) gura pe dinainte sau a-l scăpa gura = a destăinui ceva fără voie, a spune ceva ce n-ar fi trebuit să spună. A avea gura (sau a fi gură) spartă = a nu putea ține un secret, a dezvălui orice secret. A fi slobod la gură = a vorbi mult și fără sfială, depășind uneori limitele bunei-cuviințe. A fi cu gura mare = a fi certăreț. A avea o gură cât o șură = a vorbi mult și tare. A-și păzi (sau ține etc.) gura = a-și impune tăcere; a fi prudent în tot ce vorbește. A(-i tot) da din gură (sau cu gura) sau a-i umbla (ori a-i merge, a-i toca etc.) gura (ca o meliță, ca o moară stricată sau hodorogită sau ca o pupăză) = a vorbi repede și fără întrerupere; a flecări. A fi bun de gură = (adesea peior.) a vorbi mult și cu ușurință, a se pricepe să-și pledeze cauza, să convingă. A fi rău de gură (sau gură rea) = a) a bârfi, a fi intrigant; b) a prevesti (cuiva) ceva rău, nefavorabil. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) ține seamă de ceea ce spune cineva, a (nu) crede pe cineva. A vorbi (sau a zice, a spune etc.) cu jumătate de gură (sau cu gura jumătate) = a vorbi (sau a zice etc.) nehotărât, fără convingere. E numai gura de el, se spune despre cineva care promite, dar nu se ține de cuvânt, sau care se laudă cu multe, dar nu face nimic. A-i umbla (cuiva) vorba prin gură = a nu găsi cuvântul potrivit pentru a exprima ceva (dar a fi pe punctul de a-l găsi). A trece (sau a umbla, a fi purtat) din gură în gură = (despre vorbe, cântece etc.) a (se) transmite de la om la om, din generație în generație. ◊ Compus: gură-spartă = om flecar, limbut, care nu poate ține un secret. ♦ Ceea ce spune cineva; vorbă, spusă, mărturisire. ◊ Expr. Gura lumii = vorbe, bârfeli, scorneli. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoană care născocește) vorbe, bârfeli, intrigi. A intra în gura lumii (sau a satului, a mahalalei) = a ajunge să fie vorbit de rău. A te lua după gura cuiva = a acționa (în mod greșit) după sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a insista mult pe lângă cineva pentru a-l convinge să facă un lucru; a cicăli pe cineva. ♦ Glas, grai. ◊ Expr. Nu i se aude gura, se zice despre un om tăcut, liniștit, potolit. Cât îl ține (sau îl ia) gura sau în gura mare = foarte tare, din răsputeri. A nu avea gură (să răspunzi sau să spui ceva) = a nu avea putința sau curajul (de a mai răspunde sau de a mai spune ceva). ♦ Gălăgie, țipăt, ceartă. ◊ Loc. vb. A sta (sau a sări, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa pe cineva, a se răsti la cineva. ◊ Expr. A da gură la câini = a striga la câini să nu mai latre. ♦ (Personificat) Cel care vorbește; vorbitor. ◊ Expr. Gurile rele = bârfitorii. 4. Gura (I 1) considerată ca organ al cântării. II. Deschizătură a unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră, se introduce, se varsă, iese etc. ceva, prin care se stabilește o comunicație etc. Gura vasului. Gura cămășii. Gură de canal. Gura fluviului.Gură de ham = ham primitiv, format numai din cureaua de pe piept și din cea care se petrece pe după gâtul calului. Gură de apă = instalație care servește pentru a lua apă dintr-o rețea de distribuție. Gură de incendiu = gură de apă la care se montează un furtun pentru luarea apei sub presiune în caz de incendiu. Gură de foc = nume generic pentru armele de foc (grele). Gură artificială = aparat compus, în general, dintr-un difuzor montat într-o incintă acustică, de formă și dimensiuni astfel alese, încât caracteristicile acustice să fie asemănătoare cu acelea ale gurii umane. ◊ Expr. A lega gura pânzei = a) a înnoda capetele firelor de urzeală înainte de a începe țesutul; b) a se înstări. A prins pânza gură = s-a făcut începutul. A se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un mare pericol. – Lat. gula „gâtlej, gât”.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

gúră (gúri), s. f.1. Cavitate din partea anterioară și inferioară a capului omului și animalelor. – 2. Îmbucătură, înghițitură. – 3. Deschizătură prin care (se) intră sau (se) iese (ceva). – 4. Strîmtoare, chei, pas. – 5. Gaură, orificiu. – 6. Gît, gîtlej. – 7. Deschizătură, ochi. – 8. Margine, mal, vad. – 9. Decolteu, răscroială. – 10. Parte a unui rîu, fluviu pe care acesta își varsă apele. – 11. La războiul de țesut, parte de început a pînzei. – 12. Lamă, tăiș, buză. – 13. Ansamblul frînghiilor care asigură echilibrul zmeului. – 14. Organ al vorbirii. – 15. Strigăt, țipăt. – 16. Ceartă, harță. – 17. Vorbă, cuvînt, declarație. – 18. Buză. – 19. Organ prin care se alimentează. – 20. Persoană care trebuie întreținută. – Mr., megl. gură, istr. gurę. Lat. gūla (Pușcariu 745; Candrea-Dens., 772; REW 3910; DAR), cf. it., prov., cat., sp. gola (mil. gora), fr. gueule. Cea mai mare parte a sensurilor sale coincid cu cele ale lui bucca, și sînt proprii limbilor romanice. Cf. lat. med. gula Augusti „initium mensis Augusti”, pe care Bréal, Mél. Soc. Ling., XI (1900), 360 îl interpretează drept „vigilia Augusti”, deși este vorba fără îndoială de sensul lui gula „intrare”. Der. guriță, s. f. (dim. al lui gură; sărutare); guraliv (var. guraliu), adj. (vorbăreț), cu suf. -liu și cu schimbare de suf. ca în sglobiu, bețiv, grijuliu, etc. (după Pușcariu, Dacor., VII, 468 și DAR, de la gură încrucișat cu bg. govorliv, opinie adoptată de Graur, BL, III, 107, care adaugă, pentru a-l explica pe a din rom., altă încrucișare cu bg. mălčaliv „taciturn”); guri, vb. (a începe țesătura, învîrtind urzeala sulului de la război); guritor (var. gurar), s. m. (bețișor cu care se fixează urzeala pe sul); gurar, s. m. (muncitor care păzește intrarea unei mine); gurar, s. n. (aftă, spuzeală la colțul gurii); gureș, adj. (vorbăreț, palavragiu); gureșie, s. f. (vorbărie); guran, s. m. (șalău, Lucioperca sandra); gurilățel, adj. (Bucov., cu gura mare); gură-cască, s. m. (prost, nătăfleț). – Din rom. provine bg. gura „gura-leului, plantă ornamentală”, în rom. gura-leului (Capidan, Raporturile, 219).
Sursa: Dicționarul etimologic român

gură, guri s. f. (intl.) instrument folosit la deschiderea caselor de bani.
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

GURĂ aftă, bot, bușon, cățea, cioc, cioclonț, ciocomengo, clanță, clempano, cloanță, clonț, cobză, cutia vorbirii, fermoar, flașnetă, flaut, fleancă, fleoarță, flisc, flit, gingie, goarnă, govie, ială, mijă, morișcă, mozgă, muian, muie, muștiuc, muzicuță, ocarină, papacioacă, papagal, papiț, papiță, plisc, pupătoare, pupăză, rât, scuipătoare, teflu, țarcă, țiu, zotcă.
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

gúră f., pl. ĭ (lat. gŭla, it. pv. cat. sp. gola, fr. gueule). Cavitatea fețeĭ unde e limba și pe unde se introduc alimentele: tac din gură. Huĭet de vocĭ omeneștĭ: aud o gură alăturĭ. Persoană de nutrit: acest tată are opt gurĭ acasă. Parte tăĭoasă: gura săbiiĭ, cuțituluĭ, foarfeceluĭ. Locu pe unde se varsă un rîŭ: gurile Dunăriĭ, gura Ĭalomițeĭ. La zmeŭ, cele treĭ ațe care-l țin în echilibru, pe alocurea numită și cumpănă. Deschizătură, intrare saŭ ĭeșire: gură de raĭ, de sobă, de vulcan, de tun. Gură de aur (după vgr. hrisóstomos), persoană elocŭentă, cum era sfîntu Ĭon. A da gură cuĭva, a-l înștiința. A face gură, a vocifera, a protesta răcnind. A tăcea din gură, a tăcea. A trage o gură cuĭva, a-l ocărî, a-l mustra. Om bun de gură, elocŭent. Răŭ de gură, bîrfitor, calomniator. A răcni în gura mare, a răcni tare. Cu jumătate de gură, cam nehotărît, cam cu frică, cam a lene. Gura lumiĭ, gura satuluĭ, bîrfiturile lumiĭ. Gurile rele, calomniatoriĭ. A spune din gură, a spune oral. A-țĭ lăsa gura apă, a-țĭ fi tare poftă. A lua cuĭva vorba din gură, 1. a nu lăsa pe cineva să vorbească, 2. a spune tu ceĭa ce tocmaĭ vrea să spună el. A te lua gura pe dinainte, a scăpa o vorbă pe care nu vreaĭ [!] s´o spuĭ. Gură spartă, om care nu poate păstra secretu. A uĭta de la mînă pîn´la gură, a uĭta foarte ușor. A te lua după gura cuĭva, a lucra după vorba (sfatu) luĭ. De ale guriĭ, de ale mîncăriĭ, lucrurĭ de mîncare. A te uita la (saŭ în) gura cuĭva, a da atențiune vorbelor luĭ. A pune pe cineva în gura tunuluĭ, a-l expune pericululuĭ [!]. Bot. Gura leuluĭ (saŭ a meluluĭ [!]), o plantă erbacee scrofulariace (ontirrhinum május) cu o floare ca o capsulă care, cînd o strîngĭ, se deschide și seamănă a gură de leŭ. (Are proprietățĭ astringente și vulnerare și e foarte periculoasă p. animale). Gura lupuluĭ, o plantă erbacee labiată (scutellária altissima).
Sursa: Dicționaru limbii românești

gúră s. f., g.-d. art. gúrii; pl. guri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

gură f. 1. cavitatea feței pe unde iese vocea și pe unde se introduc alimentele; a da gură (pe la cineva), a-l înștiința; a face gură, a striga; a trage o gură cuiva, a-l mustra; 2. vorbă, svon din auzite: bun de gură, gura lumii, gura satului; gură de aur, foarte elocvent, supranumele sfântului Ioan: 3. ființă de hrănit: văduvă cu cinci guri; 4. gura unor animale: gura leului; 5. fig. deschizătura unui vulcan, unui tun, unei pivniți, unei rochi sau cămăși; 6. margine, intrare: pe o gură de raiu POP. gură de beciu; 7. trecătoare îngustă: gură de văi; 8. partea tăioasă: gura săbiei, gura cuțitului; 9. locul unde se varsă un fluviu sau un rîu: gurile Dunării, gura Ialomiței; 10. nume de plante: gura-leului (gura-mielului), plantă foarte periculoasă pentru animale (Antirrhinum majus); gura-lupului, plantă cu florile viorii (Scutellaria altissima). [Lat. GULA, înghițitoare (metaforă populară)].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

GÚRĂ, guri, s. f. I. 1. Cavitate din partea anterioară (și inferioară) a capului oamenilor și animalelor, prin care alimentele sunt introduse în organism; p. restr. buzele și deschizătura dintre ele; buze. ◊ Loc. adv. Gură-n gură = foarte aproape unul de celălalt. ◊ Expr. A(-i) da (cuiva) o gură = a săruta (pe cineva). Cu sufletul la gură = a) abia mai putând respira (de emoție sau de oboseală); b) foarte bolnav, aproape de moarte. A uita de la mână până la gură = a uita repede, a fi uituc. Parcă se bat lupii la gura lui, se spune despre cineva care mănâncă lacom sau vorbește repede. A se duce (ca) pe gura lupului = a dispărea. A scoate (sau a scăpa ca) din gura lupului = a (se) salva dintr-o mare primejdie. A țipa (sau a striga etc.) ca din (sau ca în) gură de șarpe = a țipa din răsputeri, deznădăjduit. A se zvârcoli ca în gură de șarpe = a se zbate cu desperare. A avea gura moale (sau tare) sau a fi moale (sau tare) în (sau de) gură = (despre cai) a se supune ușor (sau greu) la mișcările ce i se fac cu frâul. ◊ Compuse: gură-cască (sau -căscată) = persoană care-și pierde vremea în zadar sau care dovedește neglijență, dezinteres condamnabil; persoană care stă absentă, care nu înțelege ce i se spune; gură-de-lup = a) defect congenital de conformație a feței omului, constând dintr-o despicătură la buza și la gingia superioară și în cerul-gurii, și în comunicarea cavității bucale cu fosele nazale; b) ochi dublu al unei parâme; c) unealtă cu care se îndoaie tabla groasă; gura-leului = plantă erbacee ornamentală cu flori de diverse culori, asemănătoare cu o gură (I 1) (Antirrhinum majus); gura-lupului = plantă erbacee cu flori vinete-violete, având o margine albă sau gălbuie (Scutellaria altissima). ♦ Sărutare, sărut. 2. Gura (I 1) considerată ea organ cu care cineva se hrănește. ◊ Expr. A pune (sau a lua, a băga) ceva în gură = a mânca (puțin). A i se face gura pungă = a avea o senzație de astringență din cauza unor alimente acre introduse în gură. A da (cuiva) mură-n gură = a-i da (cuiva) ceva de-a gata, fără să facă cel mai mic efort. De-ale gurii = (lucruri de) mâncare. ♦ Îmbucătură, sorbitură, înghițitură. ◊ Expr. Nicio gură de apă = nimic. ♦ Membru de familie care trebuie hrănit. 3. Gura (I 1) considerată ca organ al vorbirii; cloanță. ◊ Expr. A tăcea din gură = a nu (mai) vorbi nimic. A închide (sau a astupa) cuiva gura = a face pe cineva să nu mai vorbească, a pune pe cineva în situația de a nu mai putea spune nimic. A lua cuiva vorba din gură = a) a spune tocmai ceea ce voia să zică altul în clipa respectivă; b) a înfrerupe pe cineva când vorbește. A i se muia (cuiva) gura = a nu mai avea curajul să vorbească; a schimba, a atenua tonul și conținutul celor spuse. A-l lua (pe cineva) gura pe dinainte sau a-l scăpa gura = a destăinui ceva fără voie, a spune ceva ce n-ar fi trebuit să spună. A avea gura (sau a fi gură) spartă = a nu putea ține un secret, a dezvălui orice secret. A fi slobod la gură = a vorbi mult și fără sfială, depășind uneori limitele bunei-cuviințe. A fi cu gura mare = a fi certăreț. A avea o gură cât o șură = a vorbi mult și tare. A-și păzi (sau ține etc.) gura = a-și impune tăcere; a fi prudent în tot ce vorbește. A(-i tot) da din gură (sau cu gura) sau a-i umbla (ori a-i merge, a-i toca etc.) gura (ca o meliță, ca o moară stricată sau hodorogită sau ca o pupăză) = a vorbi repede și fără întrerupere; a flecări. A fi bun de gură = (adesea peior.) a vorbi mult și cu ușurință, a se pricepe să-și pledeze cauza, să convingă. A fi rău de gură (sau gură rea) = a) a bârfi, a fi intrigant; b) a prevesti (cuiva) ceva rău, nefavorabil. A (nu) se uita în (sau la) gura cuiva = a (nu) ține seamă de ceea ce spune cineva, a (nu) crede pe cineva. A vorbi (sau a zice, a spune etc.) cu jumătate de gură (sau cu gura jumătate) = a vorbi (sau a zice etc.) nehotărât, fără convingere. E numai gura de el, se spune despre cineva care promite, dar nu se ține de cuvânt, sau care se laudă cu multe, dar nu face nimic. A-i umbla (cuiva) vorba prin gură = a nu găsi cuvântul potrivit pentru a exprima ceva (dar a fi pe punctul de a-l găsi). A trece (sau a umbla, a fi purtat) din gură în gură = (despre vorbe, cântece etc.) a (se) transmite de la om la om, din generație în generație. ◊ Compus: gură-spartă = om flecar, limbut, care nu poate ține un secret. ♦ Ceea ce spune cineva; vorbă, spusă, mărturisire. ◊ Expr. Gura lumii = vorbe, bârfeli, scorneli. Gura satului (sau a mahalalei) = (persoană care născocește) vorbe, bârfeli, intrigi. A intra în gura lumii (sau a satului, a mahalalei) = a ajunge să fie vorbit de rău. A te lua după gura cuiva = a acționa (în mod greșit) după sfatul cuiva. A se pune (sau a sta) cu gura pe cineva = a insista mult pe lângă cineva pentru a-l convinge să facă un lucru; a cicăli pe cineva. ♦ Glas, grai. ◊ Expr. Nu i se aude gura, se zice despre un om tăcut, liniștit, potolit. Cât îl ține (sau îl ia) gura sau în gura mare = foarte tare, din răsputeri. A nu avea gură (să răspunzi sau să spui ceva) = a nu avea putința sau curajul (de a mai răspunde sau de a mai spune ceva). ♦ Gălăgie, țipăt, ceartă. ◊ Loc. vb. A sta (sau a sări, a începe) cu gura pe (sau la) cineva = a certa pe cineva, a se răsti la cineva. ◊ Expr. A da gură la câini = a striga la câini să nu mai latre. ♦ Persoană care vorbește; vorbitor. ◊ Expr. Gurile rele = bârfitorii. 4. Gura (I 1) considerată ca organ al cântării. II. Deschizătură a unui obiect, a unei încăperi etc., prin care intră, se introduce, se varsă, iese etc. ceva, prin care se stabilește o comunicație etc. Gura vasului. Gura cămășii. Gură de canal. Gura fluviului. ◊ Gură de ham = ham primitiv, format numai din cureaua de pe piept și din cea care se petrece pe după gâtul calului. Gură de apă = instalație care servește pentru a lua apă dintr-o rețea de distribuție. Gură de incendiu = gură de apă la care se montează un furtun pentru luarea apei sub presiune în caz de incendiu. Gură de foc = nume generic pentru armele de foc (grele). Gură artificială = aparat compus, în general, dintr-un difuzor montat într-o incintă acustică, de formă și dimensiuni astfel alese, încât caracteristicile acustice să fie asemănătoare cu acelea ale gurii umane. ◊ Expr. A lega gura pânzei = a) a înnoda capetele firelor de urzeală înainte de a începe țesutul; b) a se înstări. A prins pânza gură = s-a făcut începutul. A se afla (sau a trimite pe cineva) în gura tunului = a fi expus (sau a expune pe cineva) la un mare pericol. – Lat. gula „gâtlej, gât”.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

Forme flexionare:

canalizare - Verb, Infinitiv lung - pentru cuvantul canaliza

canalizare - Substantiv feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul canalizare

de - Invariabil - pentru cuvantul de

gura - Substantiv feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, articulat - pentru cuvantul gură

gură - Substantiv feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul gură

canalizare - Substantiv feminin, Vocativ, singular - pentru cuvantul canalizare

gură - Substantiv feminin, Vocativ, singular - pentru cuvantul gură