Am găsit 22 de definiții pentru cuvantul/cuvintele Ficat, cu, imagine, hiperecogena:

CU prep. I. Introduce un atribut sau un nume predicativ; a) indică asocierea: casă cu livadă; b) indică conținutul: pahar cu bere; c) indică o posesiune sau posesori: mașinuță cu motor; d) indică o dependență, o legătură: rudă cu mine; e) indică o însușire: copil cu talent; f) indică instrumentul: călătorie cu avionul. II. Introduce complemente indirecte: ține cu echipa studențească. III. Introduce complemente circumstanțiale: a) de mod: câștiga cu acul; b) formează locuțiuni modale: cu duioșie, cu blândețe, cu ciudă, cu grijă, cu drag, cu fuga, cu binișorul; c) instrumental: desenăm cu cărbune; d) sociativ: merg cu Irina; e) de cauză: nu mai auzea nimic cu atâta gălăgie; f) de timp: nu venea cu saptămânile. (Expr.) Cu anul (sau cu ziua etc.) = pe timp de un an (sau pe o zi etc.); g) cu substantivul repetat exprimă ideea de succesiune: zi cu zi; h) de relație: e artist numai cu numele. IV. Formează loc. conj. și prep.: cu toate acestea, cu toate că, alături cu, la fel cu. V. Cu valoare de conj.: șoarecele cu pisica.Lat. cum.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a


cu, prep.1. Funcție asociativă: s-au pornit cu toată oastea (Gr. Urechiă). – 2. Funcție atributivă: om cu dreptate (Creangă). – 3. Funcție reciprocă: s-a măritat cu un învățător (Rebreanu). – 4. Funcție instrumentală: aruncau cu pietre (Bălcescu). – 5. Funcție cantitativă: un bucătar cu zece galbeni pe lună (Alecsandri). – 6. În același timp, totodată (funcție temporară): de cu iarnă murit-au și craiul (Neculce). – 7. În timpul (funcție durativă): nu venea cu zilele pe-acasă (Ispirescu). – 8. Funcție modală: privea la ei cu drag (Eminescu) (cu acest uz, coincide cu formațiile romanice cu – mente). – 9. Din cauza (funcție cauzală): am răgușit cu surdul ista (Alecsandri). – 10. Deși, cu toate că (funcție concesivă, în combinație cu tot): eram trist, cu tot timpul frumos (Negruzzi). – 11. Ca la fel ca (funcție comparativă, în combinație cu mai multe adj.): potrivit cu năravul și apucăturile lui (Creangă). – Mr., megl., istr. cu. Lat. cŭm (Pușcariu 421; Candrea-Dens., 417; REW 2385; Moser 418; DAR); cf. it., sp. con, prov. com, co, port. com. Observațiile din DAR, în legătură cu folosirea art. cu această prep. nu par pertinente sau, cel puțin, nu sînt complete.
Sursa: Dicționarul etimologic român

Cu, simbol chimic pentru cupru.
Sursa: Dicționar enciclopedic

cu prep. (lat. cum, it. sp. pg. con. V. co-). 1. Împreună, la un loc: vino cu mine, du-te cu el (V. ca 1). 2. Față de: fiĭ blînd cu săraciĭ! 3. Contra: a lupta cu dușmaniĭ. 4. Arată o relațiune: codru e frate cu Românu. 5. Arată o posesiune, o calitate: furcă cu treĭ dințĭ, cu dințĭ (saŭ cu dințiĭ) ascuțițĭ. 6. Arată un instrument, un mijloc: bou împunge cu coarnele, calu lovește cu copitele. 7. Arată simultaneitatea: s´a sculat cu noaptea'n cap, s´a culcat odată cu găinile. 8. Arată modu (formînd locuțiunĭ adverbiale): l-a ridicat cu greŭ, cu de-a sila, cu forța, cu puterea (violent), cu putere (cu multă forță fizică), scrie cu eleganță, cu frică. 9. Arată o opozițiune inútilă: cu toată vitejia, a căzut saŭ tót a căzut (acc. pe tot). Cu totu, în total, casa s´a vîndut cu totu; de tot, absolut: l-a uĭtat cu totu (maĭ bine de tot). Cu toate că, deși măcar că: cu toate că ploŭă, tot vom pleca. Cu toate acestea, totușĭ, tot: Ploŭă! Cu toate acestea am venit (= Ploŭă! Dar eŭ tot am venit). Cu timpu, încetu cu încetu, încet-încet: cu timpu, dispar toate cele omeneștĭ. Cu – cu tot, împreună cu: corabia s´a cufundat cu oamenĭ cu tot (acc. pe oamenĭ). Încetu cu încetu, încet-încet, cu răbdare. Pas cu pas, cîte un pas: a cuceri terenu pas cu pas. Ce e cu tine? Ce s´a întîmplat cu tine? Jos cu viclenia, jos viclenia!
Sursa: Dicționaru limbii românești

cu prep.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

cu prep. 1. în societate cu: vino cu mine. 2. exprimă o relațiune: e văr cu dânsul; 3. o posesiune: furcă cu trei dinți; 4. mijlocire: l’a străpuns cu sabia; 5. simultaneitate: s’a sculat cu noaptea în cap; 6. un interval de timp: cu anii nu ne vedem, de cu noaptea; 7. un mod (formând locuțiuni adverbiale): cu anevoie, cu totul; 8. o opozițiune sau contrarietate: cu toate că, ca toate acestea. [Lat. CUM].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

CU prep. I. Introduce un atribut sau un nume predicativ: a) indică asocierea: casă cu livadă; b) indică conținutul: pahar cu bere; c) indică o posesiune sau posesori: mașinuță cu motor; d) indică o dependență, o legătură: rudă cu mine; e) indică o însușire: copil cu talent; f) indică instrumentul: călătorie cu avionul. II. Introduce complemente indirecte: ține cu echipa studențească. III. Introduce complemente circumstanțiale: a) de mod: câștiga cu acul; b) formează locuțiuni modale: cu duioșie, cu blândețe, cu ciudă, cu grijă, cu drag, cu fuga, cu binișorul; c) instrumental: desenăm cu cărbune; d) sociativ: merg cu Irina; e) de cauză: nu mai auzea nimic cu atâta gălăgie; f) de timp: nu venea cu săptămânile. (Expr.) Cu anul (sau cu ziua etc.) = pe timp de un an (sau pe o zi etc.); g) cu substantivul repetat exprimă ideea de succesiune: zi cu zi; h) de relație: e artist numai cu numele. IV. Formează loc. conj. și prep.: cu toate acestea, cu toate că, alături cu, la fel cu. V. Cu valoare de conj.: șoarecele cu pisica.Lat. cum.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

FICÁT, ficați, s. m. Glandă-anexă a tubului digestiv, situată în partea dreaptă a abdomenului, sub diafragmă, formată din patru lobi și din vezicula biliară, care îndeplinește diferite funcții fiziologice importante în organism. ◊ Expr. (Fam.) A-l roade (sau a-l seca etc. pe cineva) la ficați = a) a simți o durere fizică puternică; b) (despre griji, necazuri) a necăji, a frământa, a chinui (pe cineva). A-l ustura (pe cineva) la ficați = a) a simți o durere fizică puternică; b) a produce (cuiva) un sentiment puternic de mânie, de regret, de ciudă etc. A-i îngheța (cuiva) ficații = a se înspăimânta. – Lat. ficatum (izolat din sintagma jecur ficatum „ficat de gâscă îngrășată cu smochine”).
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

ficát (ficáți), s. m. – Organ situat în partea dreaptă a abdomenului, cu funcții importante în organism. – Mr. h’icat, istr. ficǫt. Lat. fῑcātum (Diez, I, 174; Pușcariu 603; Candrea-Dens., 601; REW 8494; DAR; Battisti, III, 1613; Rohls, Differenzierung, 18), cf. sard. figáu, ven. figá. Se știe că toate formele romanice reprezintă în general un i tonic. Este cuvînt puțin frecvent în Basarab. și Bucov. (ALR, I, 46). Cf. G. Paris, Misc. Ascoli, Florencia, 1901, 41-63. Der. ficățel, s. m. (Banat, tobă); forma ficățel, pe care o indică DAR, bazată pe Damé, pare o eroare. – Din rom. provine sb. pikat (Candrea, Elemente, 407).
Sursa: Dicționarul etimologic român

ficát m. (lat. ficatus. Îngrășat cu smochine; hepar ficatum, ficat de gîscă îngrășată cu smochine, d. ficus, smochină; apoĭ a rămas ficatum cu înț. de „organ al corpuluĭ”; it. fégato, fr. foie, sp. higado, pg. figado. V. epatic [!]). Maĭ, un organ voluminos roșiatic orĭ vînăt așezat în josu peptuluĭ [!], la dreapta. (E o glandă care secretează glicoza și fĭerea). Pl. Măruntaĭe: un vultur sfîșia ficațiĭ luĭ Prometeŭ. Fig. Inimă, loc simțitor: vorba asta l-a pătruns pîn´la ficațĭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești

FICÁT (lat. ficatum) s. m. (ANAT., FIZIOL.) Glandă anexă a tubului digestiv, de culoare roșie-brună, situată la mamifere și la om în partea dreaptă a abdomenului, sub diafragmă, formată din patru lobi și din colecist. Cea mai voluminoasă glandă a organismului, f. secretă bila și o varsă în intestin în timpul digestiei, intervine în metabolismul glucidelor, protidelor, lipidelor, hormonilor, vitaminelor, sintetizează și depozitează glicogenul, participând la reglarea glucozei sangvine, neutralizează toxinele endogene (uree, acid uric) și exogene, participă la mecanismele antihemoragice etc. Îmbolnăvirea f. tulbură funcțiile întregului organism; lipsa lui este incompatibilă cu viața.
Sursa: Dicționar enciclopedic

ficát s. m., pl. ficáți
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

ficat n. organ glandulos, destinat a secreta fierea, situat în partea dreaptă a pântecelui. [Lat. FICATUM, lit. ficat de animal îngrășat cu smochine].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

FICÁT, ficați, s. m. Glandă-anexă a tubului digestiv, situată în partea dreaptă a abdomenului, sub diafragmă, formată din patru lobi și din vezicula biliară, care îndeplinește diferite funcții fiziologice importante în organism. ◊ Expr. (Fam.) A-l roade (sau a-l seca etc. pe cineva) la ficați = a) a simți o durere fizică puternică; b) (despre griji, necazuri) a necăji, a frământa, a chinui (pe cineva). A-l ustura (pe cineva) la ficați = a) a simți o durere fizică puternică; b) a produce (cuiva) un sentiment puternic de mânie, de regret, de ciudă etc. A-i îngheța (cuiva) ficații = a se înspăimânta. – Lat. ficatum (izolat din sintagma jecur ficatum „ficat de gâscă îngrășată cu smochine”).
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

IMÁGINE, imagini, s. f. 1. Reflectare de tip senzorial a unui obiect în mintea omenească sub forma unor senzații, percepții sau reprezentări; spec. reprezentare vizuală sau auditivă; (concr.) obiect perceput prin simțuri. 2. Reproducere a unui obiect obținută cu ajutorul unui sistem optic; reprezentare plastică a înfățișării unei ființe, a unui lucru, a unei scene din viață, a unui tablou din natură etc., obținută prin desen, pictură, sculptură etc. ♦ Reflectare artistică a realității prin sunete, cuvinte, culori etc., în muzică, în literatură, în arte plastice etc. 3. (Fiz.) Figură obținută prin unirea punctelor în care se întâlnesc razele de lumină sau prelungirile lor reflectate sau refractate. [Var.: (rar) imágină, -i s. f.] – Din lat. imago, -inis (cu sensuri după fr. image).
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

IMÁGINE s. f. 1. reflectare în conștiință a realității înconjurătoare pe baza impresiilor dobândite prin simțuri. ◊ reprezentare vizuală sau auditivă. 2. reproducere a unui obiect cu ajutorul unui sistem optic. ◊ reflectare artistică a unui obiect, peisaj etc. 3. (fiz.) locul în care se întâlnesc razele de lumină izvorâte dintr-un punct sau prelungirile acestor raze după ce au fost reflectate pe oglinzi ori refractate în lentile, prisme etc. ♦ ~ de televiziune = imagine optică a scenei transmisă prin televiziune, așa cum apare ea pe ecranul televizorului. 4. (mat.) simbol. (după fr. image, lat. imago, -inis, it. immagine)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

IMÁGINE s.f. 1. Formă de reprezentare în conștiință a realității înconjurătoare pe baza senzațiilor dobândite cu ajutorul simțurilor. 2. Reprezentare a unui obiect obținută din reunirea razelor luminioase emanate de la un corp și reflectate de altul. 3. Reprezentare plastică a unei ființe, a unui obiect etc. făcută prin fotografiere, prin desen etc. ♦ Reflectare artistică a unui obiect, a unui peisaj etc. făcută prin sunete, prin cuvinte, prin culori etc. 4. (Mat.) Simbol. [Pl. -ni, -ne, gen. -nii, var. imagină s.f. / < lat. imago, cf. it. immagine].
Sursa: Dicționar de neologisme

imagine, imagini s. f. (pub.) mod în care este percepută de către oameni o persoană sau o instituție
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

*imágine f. (lat. imágo, imáginis). Chip, icoană, figură executată pin [!] desen, pictură, sculptură ș. a. Asemănare: a face un lucru după imaginea altuĭa. Simbol, figură: somnu e imaginea morțiĭ. Obĭect reflectat într´o oglindă, în apă. Reprezentarea obĭectelor în minte: imaginea acelor locurĭ mă urmărește continuŭ. Figură, metaforă pin [!] care facĭ maĭ viĭ ideile dînd obĭectuluĭ o formă maĭ sensibilă, ca: un om bun ca pînea [!].
Sursa: Dicționaru limbii românești

imágine s. f., art. imáginea, g.-d. art. imáginii; pl. imágini
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

imagine f. 1. chip, reprezentare prin pictură, sculptură, etc.; 2. mică stampă înfățișând un subiect religios sau altul; 3. asemănare: acest copil e imaginea tatălui său; 4. reprezentarea unui obiect în oglindă, hrană; 5. reprezentarea în spirit, idee; 6. metaforă ce redă o idee cu mai multă vioiciune prin sensibilizarea ei: dicțiune plină de imagini.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

IMÁGINE, imagini, s. f. 1. Reflectare de tip senzorial a unui obiect în mintea omenească sub forma unor senzații, percepții sau reprezentări; spec. reprezentare vizuală sau auditivă; (concr.) obiect perceput prin simțuri. 2. Reproducere a unui obiect obținută cu ajutorul unui sistem optic; reprezentare plastică a înfățișării unei ființe, a unui lucru, a unei scene din viață etc., obținută prin desen, pictură, sculptură etc. ♦ Reflectare artistică a realității prin sunete, cuvinte, culori etc., în muzică, în literatură, în arte plastice etc. 3. (Fiz.) Figură obținută prin unirea punctelor în care se întâlnesc razele de lumină sau prelungirile lor reflectate sau refractate. [Var.: (rar) imágină s. f.] – Din lat. imago, -inis (cu sensuri după fr. image).
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

Forme flexionare:

cu - Invariabil - pentru cuvantul cu

ficat - Substantiv masculin, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul ficat

ficat - Substantiv masculin, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul ficat

imagine - Substantiv feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul imagine

imagine - Substantiv feminin, Vocativ, singular - pentru cuvantul imagine