Am găsit 44 de definiții pentru cuvantul/cuvintele Cuvant, vu, inteles, opus, pentru, opinie:

CUVẤNT, cuvinte, s. n. 1. Unitate de bază a vocabularului, care reprezintă asocierea unui sens (sau a unui complex de sensuri) și a unui complex sonor; vorbă. ◊ Cuvânt simplu = cuvânt care conține un singur morfem radical. Cuvânt primitiv = cuvânt care servește ca element de bază pentru formarea altor cuvinte. Cuvânt compus = cuvânt format prin compunere. Cuvânt derivat = cuvânt format prin derivare. Cuvânt-matcă = cuvânt care se află în fruntea unui articol de dicționar, sub care se grupează și se glosează toate variantele și expresiile, uneori și derivatele și compusele. ◊ (Lingv.; în compusul) Cuvânt-titlu = cuvântul definit în articolul de dicționar respectiv. ◊ Expr. A nu găsi (sau a nu avea) cuvinte = a nu fi în stare (sub impulsul unor stări afective puternice) să exprimi ceea ce gândești. Cu alte cuvinte = a) exprimând același lucru altfel; b) deci, prin urmare, așadar. Într-un (sau cu un) cuvânt = pe scurt, în concluzie, deci, așadar. În puține cuvinte = pe scurt, în rezumat. Cuvânt cu (sau de) cuvânt = fără nici o modificare, exact, fidel. Dintr-un cuvânt = imediat, numaidecât. ♦ Joc de cuvinte = glumă bazată pe asemănarea cuvintelor, calambur. Cuvinte încrucișate = joc distractiv-educativ în care trebuie găsite, pe baza unor indicații date, o serie de cuvinte astfel aranjate într-o figură geometrică împărțită în pătrățele, încât cuvintele citite orizontal să aibă o literă comună cu cele citite vertical. 2. Gând, idee exprimată prin vorbe; spusă. ◊ Cuvânt greu = vorbă hotărâtoare; (la pl.) vorbe de dojană, de ocară. Cuvânt introductiv sau cuvânt înainte = prefață, introducere (la o lucrare). Purtător de cuvânt = persoană autorizată să exprime în mod public păreri care arată punctul de vedere al forului pe care îl reprezintă. ◊ Expr. A pune un cuvânt (bun) = a interveni (favorabil) pentru cineva. În (toată) puterea cuvântului = în înțelesul adevărat, pe deplin, cu desăvârșire. A tăia (sau a curma) cuiva cuvântul = a întrerupe pe cineva din vorbă. (Reg.) A începe cuvânt = a începe vorba, a spune. ♦ Subiect de vorbă, de povestire, istorisire. 3. Cuvântare, discurs, conferință. ◊ Expr. A cere (sau a da, a avea) cuvântul (într-o sedință, într-o adunare) = a cere (sau a da cuiva etc.) dreptul de a vorbi. A lua cuvântul = a vorbi (într-o adunare). A-i lua cuiva cuvântul = a interzice cuiva să-și mai continue afirmațiile (într-o adunare). 4. Învățătură, îndrumare, sfat: p. ext. dispoziție, ordin. ◊ Expr. A înțelege (sau a ști) de cuvânt = a asculta de spusele, de sfaturile cuiva. Cuvânt de ordine = dispoziție dată de un superior. 5. Promisiune, făgăduială; angajament. ◊ Expr. Om de cuvânt = om care își ține făgăduielile. Cuvânt de onoare (sau de cinste, de om) = promisiune sau asigurare care angajează cinstea cuiva. A(-și) da cuvântul (de onoare) = a se angaja în mod hotărât că va face cu orice preț ceva. (A crede) pe cuvânt = (a crede) fără a mai controla exactitatea spuselor. A-și ține cuvântul sau a se ține de cuvânt = a-și îndeplini o promisiune făcută. 6. Părere, opinie exprimată: punct de vedere. ♦ Libertate, drept de a revendica ceva. 7. (Mai ales la pl.) Discuție, ceartă, ciorovăială. ◊ Expr. Schimb de cuvinte = discuție aprinsă, ceartă, sfadă. (Reg.) Nu-i cuvânt = e indiscutabil. 8. Motiv, rațiune, cauză. ◊ Expr. Cu drept cuvânt = pe bună dreptate, la drept vorbind. 9. (Înv.) Știre, veste, informație: zvon. 10. (Înv.) Înțelegere, pact, acord, convenție. 11. (Rar) Facultatea de a vorbi; voce, grai. 12. (În sintagmele) Cuvânt-cheie = a) termen folosit pentru a marca o diviziune într-un catalog (de bibliotecă); b) termen al unei unități frazeologice pe care cade accentul semantic. Cuvânt-vedetă = termen ales din titlul unei lucrări sau al unei publicații, care foloseste la orânduirea alfabetică a lucrării în catalogul general sau în catalogul pe materii. 13. (Inform.) Format standard în care se înscriu datele și instrucțiunile la (mini)calculatoare. – Lat. conventus „adunare, întrunire”, conventum „înțelegere”.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a


cuvấnt s. n., pl. cuvínte
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

cuvânt n. 1. vorbă (rostită sau scrisă) în legătură cu altele: nu ies din cuvântul lui; 2. discurs: cuvânt bisericesc; 3. facultatea de a vorbi proprie speciei umane; 4. rațiune: cu cuvânt sau fără cuvânt; 5. motiv: n’ai cuvânt să te plângi; 6. dreptate, drept: are cuvânt; 7. promisiune verbală: nu te ții de cuvânt; 8. a doua persoană a Sf. Treimi: Cuvântul trup s’a făcut. [Lat. CONVENTUM, adunare, de unde convorbire, vorbă, asociațiune de idei familiară (cf. taifas); pentru sensul de «rațiune», cugetarea și limba sunt inseparabile].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

CUVẤNT, cuvinte, s. n. 1. Unitate de bază a vocabularului, care reprezintă asocierea unui sens (sau a unui complex de sensuri) și a unui complex sonor; vorbă. ◊ Cuvânt simplu = cuvânt care conține un singur morfem radical. Cuvânt primitiv = cuvânt care servește ca element de bază pentru formarea altor cuvinte. Cuvânt compus = cuvânt format prin compunere. Cuvânt derivat = cuvânt format prin derivare. Cuvânt-matcă = cuvânt care se află în fruntea unui articol de dicționar, sub care se grupează și se glosează toate variantele și expresiile, uneori și derivatele și compusele. ◊ (Lingv.: în compusul) Cuvânt-titlu = cuvântul definit în articolul de dicționar respectiv. ◊ Expr. A nu găsi (sau a nu avea) cuvinte = a nu fi în stare (sub impulsul unor stări afective puternice) să exprimi ceea ce gândești. Cu alte cuvinte = a) exprimând același lucru altfel; b) deci, prin urmare, așadar. Într-un (sau cu un) cuvânt = pe scurt, în concluzie, deci, așadar. În puține cuvinte = pe scurt, în rezumat. Cuvânt cu (sau de) cuvânt = fără nici o modificare, exact, fidel. Dintr-un cuvânt = imediat, numaidecât. ♦ Joc de cuvinte = glumă bazată pe asemănarea cuvintelor; calambur. Cuvinte încrucișate = joc distractiv-educativ în care trebuie găsite, pe baza unor indicații date, o serie de cuvinte astfel aranjate într-o figură geometrică împărțită în pătrățele, încât cuvintele citite orizontal să aibă o literă comună cu cele citite vertical. 2. Gând, idee exprimată prin vorbe; spusă. ◊ Cuvânt greu = vorbă hotărâtoare; (la pl.) vorbe de dojană, de ocară. Cuvânt introductiv sau cuvânt înainte = prefață, introducere (la o lucrare). Purtător de cuvânt = persoană autorizată să exprime în mod public păreri care arată punctul de vedere al forului pe care îl reprezintă. ◊ Expr. A pune un cuvânt (bun) = a interveni (favorabil) pentru cineva. În (toată) puterea cuvântului = în înțelesul adevărat, pe deplin, cu desăvârșire. A tăia (sau a curma) cuiva cuvântul = a întrerupe pe cineva din vorbă. (Reg.) A începe cuvânt = a începe vorba, a spune. ♦ Subiect de vorbă, de povestire, istorisire. 3. Cuvântare, discurs, conferință. ◊ Expr. A cere (sau a da, a avea) cuvântul (într-o ședință, într-o adunare) = a cere (sau a da cuiva etc.) dreptul de a vorbi. A lua cuvântul = a vorbi (într-o adunare). A-i lua cuiva cuvântul = a interzice cuiva să-și mai continue afirmațiile (într-o adunare). 4. Învățătură, îndrumare, sfat; p. ext. dispoziție, ordin. ◊ Expr. A înțelege (sau a ști) de cuvânt = a asculta de spusele, de sfaturile cuiva. Cuvânt de ordine = dispoziție dată de un superior. 5. Promisiune, făgăduială; angajament. ◊ Expr. Om de cuvânt = om care își ține făgăduielile. Cuvânt de onoare (sau de cinste, de om) = promisiune sau asigurare care angajează cinstea cuiva. A(-și) da cuvântul (de onoare) = a se angaja în mod hotărât că va face cu orice preț ceva. (A crede) pe cuvânt = (a crede) fără a mai controla exactitatea spuselor. A-și ține cuvântul sau a se ține de cuvânt = a-și îndeplini o promisiune făcută. 6. Părere, opinie exprimată; punct de vedere. ♦ Libertate, drept de a revendica ceva. 7. (Mai ales la pl.) Discuție; ceartă, ciorovăială. ◊ Expr. Schimb de cuvinte = discuție aprinsă, ceartă, sfadă. (Reg.) Nu-i cuvânt = e indiscutabil. 8. Motiv, rațiune, cauză. ◊ Expr. Cu drept cuvânt = pe bună dreptate, la drept vorbind. 9. (Înv.) Știre, veste, informație; zvon. 10. (Înv.) Înțelegere, pact, acord, convenție. 11. (Rar) Facultatea de a vorbi; voce, grai. 12. (În sintagmele) Cuvânt-cheie = a) termen folosit pentru a marca o diviziune într-un catalog (de bibliotecă); b) termen al unei unități frazeologice pe care cade accentul semantic. Cuvânt-vedetă = termen ales din titlul unei lucrări sau al unei publicații, care folosește la orânduirea alfabetică a lucrării în catalogul general sau în catalogul pe materii. 13. (Inform.) Ansamblu de cifre binare care poate fi tratat ca o unitate de informație la un moment dat. – Lat. conventus „adunare, întrunire”, conventum „înțelegere”.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

ÎNȚELÉS1 adj. (în loc.) De la sine înțeles = fără îndoială, sigur. – V. înțelege.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

ÎNȚELÉS2, înțelesuri, s. n. Semnificație (a unui lucru, a unei vorbe, a unui gest etc.); sens, tâlc, noimă. ◊ Loc. adj. și adv. Pe înțeles sau pe înțelesul tuturor = putând fi priceput de oricine, lămurit. Cu înțeles = cu o semnificație adâncă, sugerând o anumită concluzie. – V. înțelege.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

înțelés n., pl. urĭ (d. înțeleg). Însemnare, noĭmă, sens: cuvinte pline de înțeles, cu doŭă înțelesurĭ. Motiv, explicațiune, sens: supărarea luĭ n´are nicĭ un înțeles. Vechĭ. Înțelepcĭune.
Sursa: Dicționaru limbii românești

înțelés s. n., pl. înțelésuri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

înțeles n. noimă, sens: cuvinte pline de înțeles EM.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

ÎNȚELÉS1, înțelesuri, s. n. Semnificație (a unui lucru, a unei vorbe, a unui gest etc.); sens, tâlc, noimă. ◊ Loc. adj. și adv. Pe înțeles sau pe înțelesul tuturor = putând fi priceput de oricine, lămurit. Cu înțeles = cu o semnificație adâncă, sugerând o anumită concluzie. – V. înțelege.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

ÎNȚELÉS2, -EÁSĂ, înțeleși, -se, adj. 1. Care a fost pătruns, cuprins cu mintea. ◊ Loc. adj. și adv. De la sine înțeles = fără îndoială, sigur. 2. Care a stabilit o înțelegere cu cineva; învoit. – V. înțelege.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

ÎNȚELÉS1 adj. (în loc.) De la sine înțeles = fără îndoială, sigur. – V. înțelege.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

ÎNȚELÉS2, înțelesuri, s. n. Semnificație (a unui lucru, a unei vorbe, a unui gest etc.); sens, tâlc, noimă. ◊ Loc. adj. și adv. Pe înțeles sau pe înțelesul tuturor = putând fi priceput de oricine, lămurit. Cu înțeles = cu o semnificație adâncă, sugerând o anumită concluzie. – V. înțelege.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

înțelés n., pl. urĭ (d. înțeleg). Însemnare, noĭmă, sens: cuvinte pline de înțeles, cu doŭă înțelesurĭ. Motiv, explicațiune, sens: supărarea luĭ n´are nicĭ un înțeles. Vechĭ. Înțelepcĭune.
Sursa: Dicționaru limbii românești

înțelés s. n., pl. înțelésuri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

înțeles n. noimă, sens: cuvinte pline de înțeles EM.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

ÎNȚELÉS1, înțelesuri, s. n. Semnificație (a unui lucru, a unei vorbe, a unui gest etc.); sens, tâlc, noimă. ◊ Loc. adj. și adv. Pe înțeles sau pe înțelesul tuturor = putând fi priceput de oricine, lămurit. Cu înțeles = cu o semnificație adâncă, sugerând o anumită concluzie. – V. înțelege.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

ÎNȚELÉS2, -EÁSĂ, înțeleși, -se, adj. 1. Care a fost pătruns, cuprins cu mintea. ◊ Loc. adj. și adv. De la sine înțeles = fără îndoială, sigur. 2. Care a stabilit o înțelegere cu cineva; învoit. – V. înțelege.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

OPÍNIE, opinii, s. f. Părere, judecată, idee. ♦ Opinia publică = părerea publicului într-o anumită chestiune. ◊ Expr. A face opinie separată = a susține în mod ferm o părere deosebită de cea a majorității; a nu se alătura părerii majorității. [Var.: (înv.) opiniúne s. f.] – Din lat. opinio, -onis, fr. opinion.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

OPÍNIE s.f. Părere, idee, judecată. ♦ Opinie publică = părerea publicului, a maselor într-o anumită chestiune; a face opinie separată = a se deosebi în păreri de cineva (sau de majoritate); a-și exprima o părere contrară părerii majorității. [Gen. -iei, var. opiniune s.f. / cf. fr. opinion, lat. opinio].
Sursa: Dicționar de neologisme

OPÍNIE s. f. părere, judecată, idee. ♦ ~ publică = părerea publicului, a maselor într-o anumită chestiune; a face ~ separată = a se deosebi în păreri de cineva (sau de majoritate). (< fr. opinion, lat. opinio)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

opínie (-ni-e) s. f., art. opínia (-ni-a), g.-d. art. opíniei; pl. opínii, art. opíniile (-ni-i-)
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

OPÚS2, -Ă, opuși, -se, adj. 1. Care este așezat în fața cuiva sau a ceva, în partea dimpotrivă; p. ext. (despre fenomene, caractere, legi) care nu se poate împăca cu altul; contrar, potrivnic. ♦ (Substantivat, n. art.) Ceea ce se opune altuia. 2. (Mat.; despre unghiuri) Care este așezat, într-o figură geometrică, în fața altui unghi sau în fața uneia dintre laturi; (despre laturi) care este așezat în fața altei laturi sau în fața unuia dintre unghiuri. – V. opune.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

ÓPUS1, opusuri, s. n. (Muz.) Termen care denumește, împreună cu un număr de clasificare, o operă a unui compozitor, potrivit succesiunii cronologice a lucrărilor sale. [Scris și (prescurtat): op] – Din fr. opus, germ. Opus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

ÓPUS s.n. Bucată muzicală a unui compozitor care poartă un anumit număr de clasificare, dat după succesiunea cronologică a lucrărilor acestuia. [< lat. opus, cf. germ. Opus].
Sursa: Dicționar de neologisme

ÓPUS s. n. termen pentru catalogarea și numerotarea cronologică a lucrărilor unui compozitor. (< lat. opus, germ. Opus)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

*opús, -ă adj. (d. opun). Pus față în față: munțĭ opușĭ, malurĭ opuse. Fig. Advers, contrar: albu e opus negruluĭ, interese opuse. Geom. Unghĭurĭ opuse pin [!] creștet, unghĭurĭ ale căror laturĭ îs formate de prelungirile laturilor celuĭ-lalt unghĭ, ca în litera X. S. n., pl. urĭ. Lucru opus, lucru contrar: binele e opus răuluĭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești

ópus s. n., pl. ópusuri; abr. op.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

opus a. 1. pus față în față: case opuse; 2. de ceea parte: malul opus al râului.; 3. contrar: albul și negrul sunt colori opuse; fig. interese opuse. ║ n. ceeace este opus: economia este opusul risipei.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

OPÚS2, -Ă, opuși, -se, adj. 1. Care este așezat în fața cuiva sau a ceva, în partea dimpotrivă; p. ext. (despre fenomene, caractere, legi) care nu se poate împăca cu altul; contrar, potrivnic. ♦ (Substantivat, n. art.) Ceea ce se opune altuia. 2. (Mat.; despre unghiuri) Care este așezat, într-o figură geometrică, în fața altui unghi sau în fața uneia dintre laturi; (despre laturi) care este așezat în fața altei laturi sau în fața unuia dintre unghiuri. – V. opune.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

ÓPUS1, opusuri, s. n. (Muz.) Termen care denumește, împreună cu un număr de clasificare, o operă a unui compozitor, potrivit succesiunii cronologice a lucrărilor sale. [Scris și (prescurtat): op] – Din fr. opus, germ. Opus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

ÓPUS s.n. Bucată muzicală a unui compozitor care poartă un anumit număr de clasificare, dat după succesiunea cronologică a lucrărilor acestuia. [< lat. opus, cf. germ. Opus].
Sursa: Dicționar de neologisme

ÓPUS s. n. termen pentru catalogarea și numerotarea cronologică a lucrărilor unui compozitor. (< lat. opus, germ. Opus)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

*opús, -ă adj. (d. opun). Pus față în față: munțĭ opușĭ, malurĭ opuse. Fig. Advers, contrar: albu e opus negruluĭ, interese opuse. Geom. Unghĭurĭ opuse pin [!] creștet, unghĭurĭ ale căror laturĭ îs formate de prelungirile laturilor celuĭ-lalt unghĭ, ca în litera X. S. n., pl. urĭ. Lucru opus, lucru contrar: binele e opus răuluĭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești

ópus s. n., pl. ópusuri; abr. op.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

opus a. 1. pus față în față: case opuse; 2. de ceea parte: malul opus al râului.; 3. contrar: albul și negrul sunt colori opuse; fig. interese opuse. ║ n. ceeace este opus: economia este opusul risipei.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

PÉNTRU prep. I. (Exprimă un raport cauzal) 1. Din cauza..., din pricina..., datorită... Pentru asta a plecat.Expr. Nu pentru alta, ci... = nu din altă cauză, dar... 2. (Introduce un complement indirect) Mulțumește pentru buna găzduire.Expr. Pentru puțin (sau nimic), se spune ca răspuns celui care mulțumește când i s-a făcut un serviciu. Pentru nimic în lume = cu nici un preț, în nici un caz. Pentru (numele lui) Dumnezeu ! exclamație care însoțește o cerere sau o rugăminte sau care exprimă uimirea, indignarea cuiva. II. (Exprimă un raport final) 1. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Cu scopul de..., în scopul.... în vederea... Scrie pentru bani. 2. (Introduce un complement indirect) În interesul..., în (sau spre) folosul..., în favoarea...; în apărarea... Pledează pentru el. ◊ (În construcții eliptice) Cincizeci de voturi pentru și două contra. ♦ Potrivit cu...; în măsură să... Serviciul nu era pentru el. ♦ După. Plânge pentru cel plecat. ♦ (Față) de... Are o grijă deosebită pentru mama lui. 3. (Introduce un atribut) Hârtie și plic pentru o scrisoare. ♦ Cu direcția..., cu destinația... Autobuzul pentru Ploiești. 4. (Intră în compunerea numelor predicative) Acest cadou e pentru tine. 5. (Introduce un complement sau un atribut) Contra, împotriva. Medicament pentru diabet. Ia ceva pentru durerile de cap. III. (Exprimă un raport de relație) Cu privire la..., referitor la..., în legătură cu... S-au schimbat lucrurile pentru el. ♦ Față de..., în raport cu... Pentru unii mumă, pentru alții ciumă. IV. (Exprimă un raport temporal, introducând un complement circumstanțial de timp) Pleacă pentru o clipă.Expr. Pentru moment = deocamdată. V. (Exprimă un raport de compensație, de echivalență sau de schimb) În schimbul...; în locul..., în loc de... Pentru un palton a dat o rochie. VI. 1. (Urmat de un infinitiv, are valoare de conjuncție, construcția fiind echivalentă, cu o propoziție consecutivă negativă, când regenta e afirmativă, și invers) Subiectul e prea vast pentru a putea fi expus într-o oră. 2. (Formează conjuncții compuse) Pentru ca sau pentru că = fiindcă, deoarece, din cauză că; de vreme ce, întrucât. Pentru ce (sau aceasta, aceea) = deci, așadar, de aceea, drept care, din care cauză. – Din printru.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

péntru prep. cu ac. (din pe și întru, de unde s´a făcut pintru [vechĭ printru, din pre-întru], cum se zice în est, și pîntru, cum se zice în vest. Pentru [vechĭ prentru] e o formă dialectală veche și nu e maĭ bună de cît [!] pintru. E acelașĭ caz cu dintre, dintru, din și dintre, din; pintre, pintru, pin și pîntre, pîn). 1. În folosu orĭ favoarea: a muri pentru patrie, fac asta pentru tine, toate voturile eraŭ pentru el (V. contra). 2. Față de, în comparațiune cu, relativ cu: era cam puțină mîncare pentru foamea luĭ, greutatea era prea mare pentru el. 3. Pentru acest motiv, din această pricină, de asta, de aceĭa, fiind-că: pentru asta te rog, pentru lene te bat, pentru lenea ta, pentru că eștĭ leneș; araŭ puțin pentru neputință (N. Cost. 2, 34). Pentru ce ? de ce, din ce cauză, pentru care motiv? Pentru că, fiind-că, din această cauză, pentru motivu că. Pentru ca să, ca să: pentru ca să știŭ. (Acest p. ca să e inelegant și e înlocuit de simplu ca să orĭ pentru a: ca să știŭ, p. a ști. Numaĭ cu o incidentă se poate zice: pentru ca, fără nicĭ o grijă, să plecăm). Vechĭ și pentru să: pentru să scoată banĭ (N. Cost. 2, 34).
Sursa: Dicționaru limbii românești

péntru prep.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

pentru prep. 1. arată scopul sau destinațiunea: a muri pentru patrie; 2. o considerațiune sau preferință: fă, te rog, pentru mine; 3. o favoare: opiniunea publică e pentru el; 4. o relațiune: e prea mare pentru vârsta lui; 5. în privința: am auzit pentru tine că ești un om prea iscusit PAN; 6. cauza: l’am pedepsit pentru lenea lui; 7. ca interogativ, spre a cunoaște cauza sau motivul: pentru ce ? 8. ca răspuns, cu arătarea cauzei: pentru că... [Contras din pe întru].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

PÉNTRU prep. I. (Exprimă un raport cauzal) 1. Din cauza... din pricina... datorită... Pentru asta a plecat.Expr. Nu pentru alta, ci... = nu din altă cauză, dar... 2. (Introduce un complement indirect) Mulțumește pentru buna găzduire.Expr. Pentru puțin (sau nimic), se spune ca răspuns celui care mulțumește când i s-a făcut un serviciu. Pentru nimic în lume = cu niciun preț, în niciun caz. Pentru (numele lui) Dumnezeu! exclamație care însoțește o cerere sau o rugăminte sau care exprimă uimirea, indignarea cuiva. II. (Exprimă un raport final) 1. (Introduce un complement circumstanțial de scop) Cu scopul de..., în scopul..., în vederea... Scrie pentru bani. 2. (Introduce un complement indirect) în interesul..., în (sau spre) folosul..., în favoarea...; în apărarea... Pledează pentru el. ◊ (În construcții eliptice) Cincizeci de voturi pentru și două contra. ♦ Potrivit cu...; în măsură să... Serviciul nu era pentru el. ♦ După. Plânge pentru cel plecat. ♦ (Față) de... Are o grijă deosebită pentru mama lui. 3. (Introduce un atribut) Hârtie și plic pentru o scrisoare. ♦ Cu direcția..., cu destinația... Autobuzul pentru Ploiești. 4. (Intră în compunerea numelor predicative) Acest cadou e pentru tine. 5. (Introduce un complement sau un atribut) Contra, împotriva. Medicament pentru diabet. Ia ceva pentru durerile de cap. III. (Exprimă un raport de relație) Cu privire la..., referitor la..., în legătură cu... S-au schimbat lucrurile pentru el. ♦ Față de..., în raport cu... Pentru unii mumă, pentru alții ciumă. IV. (Exprimă un raport temporal, introducând un complement circumstanțial de timp) Pleacă pentru o clipă.Expr. Pentru moment = deocamdată. V. (Exprimă un raport de compensație, de echivalență sau de schimb) în schimbul...; în locul..., în loc de... Pentru un palton a dat o rochie. VI. 1. (Urmat de un infinitiv, are valoare de conjuncție, construcția fiind echivalentă, cu o propoziție consecutivă negativă, când regenta e afirmativă, și invers) Subiectul e prea vast pentru a putea fi expus într-o oră. 2. (Formează conjuncții compuse) Pentru ca sau pentru că = fiindcă, deoarece, din cauză că; de vreme ce, întrucât. Pentru ce (sau aceasta, aceea) = deci, așadar, de aceea, drept care, din care cauză. – Din printru.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

VU s.m. invar. Unitate de măsură a volumului semnalelor audio în transmisiunile prin electrocomunicații. [< fr. vu].
Sursa: Dicționar de neologisme

VU s. m. unitate de măsură a volumului semnalelor audio în transmisiunile prin telecomunicații. (< fr. vu)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

vu s. m.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

Forme flexionare:

cuvânt - Substantiv neutru, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul cuvânt

cuvânt - Substantiv neutru, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul cuvânt

înțeles - Verb, Participiu pasiv - pentru cuvantul înțelege

înțeles - Adjectiv, masculin, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul înțeles

înțeles - Adjectiv, masculin, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul înțeles

înțeles - Substantiv neutru, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul înțeles

înțeles - Substantiv neutru, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul înțeles

opinie - Substantiv feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul opinie

opus - Verb, Participiu pasiv - pentru cuvantul opune

opus - Adjectiv, masculin, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul opus

opus - Adjectiv, masculin, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul opus

opus - Substantiv neutru, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul opus

opus - Substantiv neutru, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul opus

pentru - Invariabil - pentru cuvantul pentru

vu - Substantiv masculin, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul vu

vu - Substantiv masculin, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul vu

cuvânt - Verb, Conjunctiv, prezent, persoana I, singular - pentru cuvantul cuvânta

cuvânt - Verb, Indicativ, prezent, persoana I, singular - pentru cuvantul cuvânta

opinie - Substantiv feminin, Vocativ, singular - pentru cuvantul opinie