Am găsit 94 de definiții pentru cuvantul/cuvintele Cum, se, spune, corect, la, coada, sau, la, rand:

COÁDĂ, cozi, s. f. 1. Apendice terminal al părții posterioare a corpului animalelor vertebrate; smoc de păr sau de pene care acoperă acest apendice sau care crește în prelungirea lui. ◊ Expr. A da din coadă = (despre oameni; fam.) a se linguși pe lângă cineva; a se bucura. A-și vârî (sau băga) coada (în ceva) = a se amesteca în chestiuni care nu-l privesc. Își vâră (sau și-a vârât, își bagă, și-a băgat etc.) dracul coada (în ceva), se spune când într-o situație se ivesc neînțelegeri sau complicații (neașteptate). A călca (pe cineva) pe coadă = a jigni, a supăra (pe cineva). A pune coada pe (sau la) spinare = a pleca (pe furiș), a o șterge (lăsând lucrurile nerezolvate). Cu coada între picioare = (despre oameni) umilit, rușinat; fără a fi reușit. (Pop.) A-și face coada colac = a se sustrage de la ceva. A trage mâța (sau pe dracul) de coadă = a o duce greu din punct de vedere material, a face cu greu față nevoilor minime de trai. (Get-beget) coada vacii = neaoș; vechi, băștinaș; de origine rurală. (Fam.) A prinde prepelița (sau purceaua) de coadă = a se îmbăta. ♦ Partea dindărăt, mai îngustă, a corpului unor animale (a peștelui, a șarpelui, a racului etc.). 2. Păr (de pe capul femeilor) crescut lung și apoi împletit; cosiță. 3. Parte a unei plante care leagă fructul, frunza sau floarea de tulpină sau de creangă. V. peduncul. 4. Partea dinapoi (prelungită sau care se târăște pe jos) a unor obiecte de îmbrăcăminte (mai ales a celor purtate de femei); trenă. ◊ Expr. A se ține de coada cuiva sau a se ține (sau a umbla) coadă după cineva = a fi nedespărțit de cineva, a se ține cu insistență și pretutindeni de cineva. ♦ Prelungire luminoasă a cometelor. ♦ Fâșie foarte îngustă din cârpe (înnodate) sau din hârtie care se atârnă de partea de jos a unui zmeu spre a-i menține echilibrul în aer. 5. Parte a unui instrument sau a unui obiect de care se apucă cu mâna; mâner. ◊ Expr. A lua (sau a apuca ceva) de coadă = a se apuca de treabă, a începe (ceva). A-și vedea de coada măturii (sau tigăii) = a se ocupa (numai) de treburile gospodărești. Coadă de topor = persoană care servește drept unealtă în mâna dușmanului. 6. Partea terminală a unui lucru sau, p. gener., a unui fenomen, a unei perioade de timp etc.; bucată de la capătul unui lucru; sfârșit, extremitate. ◊ Loc. adv. La (sau în) coadă = pe cel din urmă loc sau printre ultimii (într-o întrecere, la școală etc.). De la coadă = de la sfârșit spre început. ◊ Expr. A nu avea nici cap, nici coadă = a nu avea nici un plan, nici o ordine; a fi fără înțeles, confuz. ♦ Coada ochiului = marginea, unghiul extern al ochiului. ♦ Partea unde se îngustează un lac, un iaz etc.; loc pe unde se scurge apa dintr-un râu în heleșteu. 7. Șir (lung) de oameni care își așteaptă rândul la ceva, undeva. ◊ Expr. A face coadă = a sta într-un șir (lung) de oameni, așteaptând să-i vină rândul la ceva, undeva. 8. Compuse: coada-calului = a) nume dat mai multor plante erbacee caracterizate prin două tipuri de tulpini: una fertilă și alta sterilă; barba-ursului (Equisetum); b) plantă erbacee acvatică cu frunze liniare și cu flori mici, verzui (Hippuris vulgaris); coada-cocoșului = nume dat mai multor specii de plante erbacee cu flori albe, întrebuințate în medicina populară (Polygonatum); coada-mielului = a) plantă erbacee cu frunze lucitoare și cu flori violete (Verbascum phoeniceum); b) mică plantă erbacee cu tulpina întinsă pe pământ, cu flori de culoare albastru-deschis cu vinișoare mai întunecate (Veronica prostrata); coada-mâței = plantă erbacee cu flori mici, roz (Leonurus marrubiastrum); coada-mâței-de-baltă = nume dat mai multor specii de mușchi de culoare albă-gălbuie, care cresc prin locurile umede și contribuie la formarea turbei (Sphagnum); coada-racului = plantă erbacee cu flori mari de culoare galbenă (Potentilla anserina); coada-șoricelului = plantă erbacee medicinală cu frunze penate, păroase, cu flori albe sau trandafirii (Achillea millefolium); coada-vacii = a) plantă erbacee țepoasă, înaltă, cu frunze lanceolate și cu flori albe, dispuse în spice (Echium altissimum); b) plantă erbacee cu flori violete sau roșietice (Salvia silvestris); coada-vulpii = plantă erbacee cu frunze lucioase pe partea inferioară, cu flori verzi dispuse în formă de spic, folosită ca furaj (Alopecurus pratensis); coada-zmeului = plantă veninoasă cu tulpina târâtoare și cu fructele în forma unor bobițe roșii, care crește prin mlaștini (Calla palustris); coada-rândunicii = numele a doi fluturi mari, frumos colorați, care au câte o prelungire în partea posterioară a aripilor (Papilio machaon și podalirius). [Pl. și: (2) coade] – Lat. coda (=cauda).
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a


coádă (-ózi), s. f.1. Apendice final al părții posterioare a corpului animalelor. – 2. Păr împletit, cosiță. – 3. Peduncul, codiță, pețiol. – 4. Partea de dinapoi a unor obiecte de îmbrăcăminte, trenă. – 5. Capăt, sfîrșit, extremitate. – 6. Margine, parte de dinapoi. – 7. Rest, rămășiță. – 8. Șir de persoane care așteaptă, rînd. – Mr., megl. coadă, istr. code. Lat. pop. cōda, în loc de cauda (Pușcariu 384; Candrea-Dens., 374; REW 1774; DAR); cf. it. coda, prov., cat., v. sp. coa, v. fr. coe (fr. queue), sp., port. cola. Pentru expresia coada ochiului, cf. it. la coda dell’occhio.Der. codat, adj. (cu coada lungă; prelung); coadeș, adj. (cu coada lungă); codos, adj. (cu coada lungă); codaș, adj. (care rămîne la urmă; sărman, mizer); codaci, adj. (cu coadă lungă; codaș, laș); codan, adj. (cu coada lungă); codană, s. f. (fată, tînără, fecioară), cf. godană; codău, s. m. (nume de cîine); codea, s. m. (poreclă dată diavolului); codaț, s. m. (vierme); codiriște (var. codoriște, codorîște, codorișcă, codorie, codolie etc.), s. f. (mîner, mai ales la bici și la secure), a cărui terminație pare a se datora unei contaminări cu toporiște sau toporișcă „secure”; codirlă (var. codîrlă), s. f. (partea de dinapoi a unei mașini, a unui rînd); codîrlaș, adj. (cel de pe urmă, ticălos, josnic); codi, vb. ( a tunde lîna primăvara în jurul cozii oilor; a șovăi, a pregeta, a ezita; a se sustrage; a fi indecis); codeală, s. f. (îndoială, ezitare); codelnic, adj. (șovăielnic, care o ia pe departe); codină, s. f. (lînă de calitate proastă, care provine din partea de dinapoi a oii; grîu de proastă calitate, pleavă); coditură, s. f. (lînă căzută și culeasă de pe jos; șovăire, lipsă de hotărîre); coditor, adj. (oscilant). Din rom. provine rut. kodaš „cel de urmă; sărac” (Candrea, Elemente, 407); cf. sb. kuda „coadă”, probabil din it. Codălat, adj. (cu coada lungă), a fost considerat drept comp. cu adj. lat. (cf. Spitzer, Cacor., V, 332, și REW 4934N), sau ca der. de la un lat. *codella, dim. de la coda (Drăganu, Dacor., IV, 739; DAR). Mai curînd este der. rom. de la coadă, unde suf. -at pare să fi fost alterat prin adăugarea unui l expresiv ca în bucălat și în creațiile spontane în li-, cf. morfoli. Comp. codalb (var. cudalb), adj. (cu coada albă; blond), comp. cu alb, a cărui comp. ar putea fi romanică (cf. sard. kodalbola, Philippide, Principii, 98; Candrea-Dens., 376); codălbi, vb. (a-și pierde culoarea, a se îngălbeni; a ieși prost, a-și pierde capul, a se apuca cu mîinile de cap), la care s-a plecat de la ideea cozii ochiului care devine alb; codălbiță, s. f. (specie de șoim, Lanius collurio); codălbiu, adj. (blond); codroș, adj. (pasăre, pieptănuș, Ruticilla phoenicula), comp. cu roș. Cf. codobatură.
Sursa: Dicționarul etimologic român

coadă, cozi s. f. 1. agent de filaj; urmăritor. 2. pedeapsă restantă care, în cazul recidiviștilor, se adaugă la condamnarea cea nouă.
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

coádă f., pl. e și cozĭ (lat. cauda și côda, it. coda, pv. coza, fr. queue, cat. coa, sp. cola). Prelungirea spinăriĭ (a coloaneĭ vertebrale) la multe cŭadrupede. La păsărĭ, penele cele marĭ din apoĭa [!] corpuluĭ. La peștĭ, reptile și insecte, extremitatea din apoĭ opusă capuluĭ. La plante, ceĭa ce susține frunzele, florile și fructele pe ramurĭ. Păru capuluĭ împletit, cum poartă femeile, Chinejiĭ, preuțiĭ [!] ortodocși de moda veche ș. a. Mîner: coada toporuluĭ, a lopețiĭ. Partea din urmă a unuĭ lucru: coada ochĭuluĭ (spre tîmplă), coada armateĭ (ariergarda), coada coloaneĭ, coada căruțeĭ, coada rochiiĭ. Șir de persoane care așteaptă să intre undeva pe rînd în ordinea sosiriĭ. Stea cu coadă, cometă. Coadă de topor (fig.), trădător, (fiind-că coada, care e de lemn, ajută să se taĭe lemnu). A face (subînț. semn) cu coada ochĭuluĭ, a face semn din ochĭ fără să observe alțiĭ. A se pune la coadă saŭ în coadă, a lua loc la urmă. A lega cuĭva tinicheaŭa de coadă, a-l face să fugă (ca cînele [!] cînd i se leagă tinicheaŭa de coadă, cum obișnuĭesc uniĭ oamenĭ bárbarĭ). A trage mîța de coadă (pe rogojină) saŭ (barb. fr.) a-l trage pe dracu de coadă (Iron.), a´ndura mare sărăcie. Cu coada´ntre picĭoare, umilit, rușinat (ca cînele [!] bătut). A´ncepe de la coadă, a´ncepe pe dos, jidănește (ca alfabetu lor). A-țĭ vîrî coada´n ceva, a te amesteca ca să stricĭ, ca să´ncurcĭ (cum crede poporu că face dracu). A scăpa scurt de coadă saŭ cu coada retezată, a scăpa cu perderĭ [!]. A călca pe cineva pe coadă, a-l provoca: șarpele, pînă nu-l calcĭ pe coadă, nu se´ntoarce să te muște (Prov.). A pune coada pe spinare, a o rupe de fugă, ca boiĭ speriațĭ. Dacă munceștĭ, nu-țĭ cade coada, nu perzi [!] boĭeria, nu te înjoseștĭ muncind. A lua litra (saŭ și purcica) de coadă, a te face bețiv (Fam.). A împleti coadă albă, a rămînea nemăritată (împletindu-țĭ păru, care ți s´a albit așteptînd măritișu). A pune coadă cuĭva, a scorni o mincĭună despre el. A pune coadă unuĭ lucru, a-l amplifica cu mincĭunĭ. Mincĭună cu coadă, mincĭună gogonată (mare). Numele multor plante: coada bouluĭ saŭ a vaciĭ, lumînărică, corovatică; coada caluluĭ saŭ a mînzuluĭ, o plantă acŭatică (hippúris vulgaris) și alta echisetacee, numită și barba Sasuluĭ (equisetum [arvense și silvaticum]); fasole coada caluluĭ, V. obedez; coada cocoșuluĭ, o plantă liliacee (polygonatum officinale); coada lupuluĭ saŭ a meluluĭ, lumînărică; coada raculuĭ, scrîntitoare; coada pricolicilor, barba popiĭ, o buruĭană rozacee care crește pin [!] pădurile umbroase (spiraea aruncus orĭ aruncus silvester); coada șoriceluluĭ, achilee; coada vaciĭ, 1) lumînărică, 2) o plantă boraginee (échium altissimum), și 3) alta labiată, (salvia silvestris); coada vulpiĭ, codină, o plantă graminee foarte bună p. nutreț (alopecurus pratensis) și o varietate de poamă, de strugurĭ; coada zmeuluĭ, un fel de cactus cu florĭ roșiĭ și cu tulpina tîrîtoare; cincĭ coade (Trans.), căldărușă.
Sursa: Dicționaru limbii românești

coádă s. f., g.-d. art. cózii; pl. cozi
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

coadă f. 1. apendice ce termină pe dinapoi corpul unui mare număr de animale: a da din coadă, a se gudura, a linguși (vorbind de câine): cu coada între picioare, descurajat (metafore luate dela câini); 2. Bot. peduncul; 3. prin analogie, tot ce are formă de coadă: stea cu coadă; 4. mâner, mânușă, toartă; 5. partea părului înnodată pe dinapoi cu panglici: de când cu Nemții cu coadă (zicătoare rămasă dela ocuparea Olteniei de către Austriaci); 6. partea unei haine sau rochii ce se târăște; 7. margine: șezu la coada mesei; 8. fig. coada veacului, ultimii ani ai secolului; coada oștii, ariergarda; 9. extremitatea și mai ales unghiul extern al ochiului: îi face cu coada ochiului; 10. Bot. nume de plante: coada boului (vacei), lumânărică; coada calului (mânzului), plantă a cărei tulpină uscată și pulverizata se întrebuințează la lustruitul lemnelor și metalelor (Equisetum arvense); coada cocoșului, Tr. v. cocoș; coada lupului (mielului), plantă cu frunze lucitoare și florile închis violete (Verbascum); coada racului, scrintitoare; coada șoricelului, plantă cu frunze ramificate; infuziunea făcută cu inflorescența ei o întrebuințează poporul în contra tusei (Achillea millefolium); coada vacii, v. codină; coada vulpii, varietate de struguri. [Lat. CODA].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

COÁDĂ, cozi, s. f. 1. Apendice terminal al părții posterioare a corpului animalelor vertebrate; smoc de păr sau de pene care acoperă acest apendice sau care crește în prelungirea lui. ◊ Expr. A da din coadă = (despre oameni; fam.) a se linguși pe lângă cineva; a se bucura. A-și vârî (sau băga) coada (în ceva) = a se amesteca în chestiuni care nu-l privesc. Își vâră (sau și-a vârât, își bagă, și-a băgat etc.) dracul coada (în ceva), se spune când într-o situație se ivesc neînțelegeri sau complicații (neașteptate). A călca (pe cineva) pe coadă = a jigni, a supăra (pe cineva). A pune coada pe (sau la) spinare = a pleca (pe furiș), a o șterge (lăsând lucrurile nerezolvate). Cu coada între picioare = (despre oameni) umilit, rușinat; fără a fi reușit. (Pop.) A-și face coada colac = a se sustrage de la ceva. A trage mâța (sau pe dracul) de coadă = a o duce greu din punct de vedere material, a face cu greu față nevoilor minime de trai. (Get-beget) coada vacii = neaoș; vechi, băștinaș; de origine rurală. (Fam.) A prinde prepelița (sau purceaua) de coadă = a se îmbăta. ♦ Partea dindărăt, mai îngustă, a corpului unor animale (a peștelui, a șarpelui, a racului etc.). 2. Păr (de pe capul femeilor) crescut lung și apoi împletit; cosiță. 3. Parte a unei plante care leagă fructul, frunza sau floarea de tulpină sau de creangă. V. penduncul. 4. Partea dinapoi (prelungită sau care se târăște pe jos) a unor obiecte de îmbrăcăminte (mai ales a celor purtate de femei); trenă. ◊ Expr. A se ține de coada cuiva sau a se ține (sau a umbla) coadă după cineva = a fi nedespărțit de cineva, a se ține cu insistență și pretutindeni de cineva. ♦ Prelungire luminoasă a cometelor. ♦ Fâșie foarte îngustă din cârpe (înnodate) sau din hârtie care se atârnă de partea de jos a unui zmeu spre a-i menține echilibrul în aer. 5. Parte a unui instrument sau a unui obiect de care se apucă cu mâna; mâner. ◊ Expr. A lua (sau a apuca ceva) de coadă = a se apuca de treabă, a începe (ceva). A-și vedea de coada măturii (sau tigăii) = a se ocupa (numai) de treburile gospodărești. Coadă de topor = persoană care servește drept unealtă în mâna dușmanului. 6. Partea terminală a unui lucru sau, p. gener., a unui fenomen, a unei perioade de timp etc.; bucată de la capătul unui lucru; sfârșit, extremitate. ◊ Loc. adv. La (sau în) coadă = pe cel din urmă loc sau printre ultimii (într-o întrecere, la școală etc.). De la coadă = de la sfârșit spre început. ◊ Expr. A nu avea nici cap, nici coadă = a nu avea niciun plan, nicio ordine; a fi fără înțeles, confuz. ♦ Coada ochiului = marginea, unghiul extern al ochiului. ♦ Partea unde se îngustează un lac, un iaz etc.; loc pe unde se scurge apa dintr-un râu în heleșteu. 7. Șir (lung) de oameni care își așteaptă rândul la ceva, undeva. ◊ Expr. A face coadă = a sta într-un șir (lung) de oameni, așteptând să-i vină rândul la ceva, undeva. 8. Compuse: coada-calului = a) nume dat mai multor plante erbacee caracterizate prin două tipuri de tulpini: una fertilă și alta sterilă; barba-ursului (Equisetum); b) plantă erbacee acvatică cu frunze liniare și cu flori mici, verzui (Hippuris vulgaris); coada-cocoșului = nume dat mai multor specii de plante erbacee cu flori albe, întrebuințate în medicina populară (Polygonatum); coada-mielului = a) plantă erbacee cu frunze lucitoare și cu flori violete (Verbascum phoeniceum); b) mică plantă erbacee cu tulpina întinsă pe pământ, cu flori de culoare albastru-deschis cu vinișoare mai întunecate (Veronica prostrata); coada-mâței = plantă erbacee cu flori mici, roz (Leonurus marrubiastrum); coada-mâței-de-baltă = nume dat mai multor specii de mușchi de culoare albă-gălbuie, care cresc prin locurile umede și contribuie la formarea turbei (Sphagnum); coada-racului = plantă erbacee cu flori mari de culoare galbenă (Potentilla anserina); coada-șoricelului = plantă erbacee medicinală cu frunze penate, păroase, cu flori albe sau trandafirii (Achillea millefolium); coada-vacii = a) plantă erbacee țepoasă, înaltă, cu frunze lanceolate și cu flori albe, dispuse în spice (Echium altissimum); b) plantă erbacee cu flori violete sau roșietice (Salvia silvestris); coada-vulpii = plantă erbacee cu frunze lucioase pe partea inferioară, cu flori verzi dispuse în formă de spic, folosită ca furaj (Alopecurus pratensis); coada-zmeului = plantă veninoasă cu tulpina târâtoare și cu fructele în forma unor bobițe roșii, care crește prin mlaștini (Calla palustris); coada-rândunicii = numele a doi fluturi mari, frumos colorați, care au câte o prelungire în partea posterioară a aripilor (Papilio machaon și podalirius). [Pl. și: (2) coade] – Lat. coda (= cauda).
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

COÁDĂ, cozi, s. f. 1. Apendice terminal al părții posterioare a corpului animalelor vertebrate; smoc de păr sau de pene care acoperă acest apendice sau care crește în prelungirea lui. ◊ Expr. A da din coadă = (despre oameni; fam.) a se linguși pe lângă cineva; a se bucura. A-și vârî (sau băga) coada (în ceva) = a se amesteca în chestiuni care nu-l privesc. Își vâră (sau și-a vârât, își bagă, și-a băgat etc.) dracul coada (în ceva), se spune când într-o situație se ivesc neînțelegeri sau complicații (neașteptate). A călca (pe cineva) pe coadă = a jigni, a supăra (pe cineva). A pune coada pe (sau la) spinare = a pleca (pe furiș), a o șterge (lăsând lucrurile nerezolvate). Cu coada între picioare = (despre oameni) umilit, rușinat; fără a fi reușit. (Pop.) A-și face coada colac = a se sustrage de la ceva. A trage mâța (sau pe dracul) de coadă = a o duce greu din punct de vedere material, a face cu greu față nevoilor minime de trai. (Get-beget) coada vacii = neaoș; vechi, băștinaș; de origine rurală. (Fam.) A prinde prepelița (sau purceaua) de coadă = a se îmbăta. ♦ Partea dindărăt, mai îngustă, a corpului unor animale (a peștelui, a șarpelui, a racului etc.). 2. Păr (de pe capul femeilor) crescut lung și apoi împletit; cosiță. 3. Parte a unei plante care leagă fructul, frunza sau floarea de tulpină sau de creangă. V. peduncul. 4. Partea dinapoi (prelungită sau care se târăște pe jos) a unor obiecte de îmbrăcăminte (mai ales a celor purtate de femei); trenă. ◊ Expr. A se ține de coada cuiva sau a se ține (sau a umbla) coadă după cineva = a fi nedespărțit de cineva, a se ține cu insistență și pretutindeni de cineva. ♦ Prelungire luminoasă a cometelor. ♦ Fâșie foarte îngustă din cârpe (înnodate) sau din hârtie care se atârnă de partea de jos a unui zmeu spre a-i menține echilibrul în aer. 5. Parte a unui instrument sau a unui obiect de care se apucă cu mâna; mâner. ◊ Expr. A lua (sau a apuca ceva) de coadă = a se apuca de treabă, a începe (ceva). A-și vedea de coada măturii (sau tigăii) = a se ocupa (numai) de treburile gospodărești. Coadă de topor = persoană care servește drept unealtă în mâna dușmanului. 6. Partea terminală a unui lucru sau, p. gener., a unui fenomen, a unei perioade de timp etc.; bucată de la capătul unui lucru; sfârșit, extremitate. ◊ Loc. adv. La (sau în) coadă = pe cel din urmă loc sau printre ultimii (într-o întrecere, la școală etc.). De la coadă = de la sfârșit spre început. ◊ Expr. A nu avea nici cap, nici coadă = a nu avea nici un plan, nici o ordine; a fi fără înțeles, confuz. ♦ Coada ochiului = marginea, unghiul extern al ochiului. ♦ Partea unde se îngustează un lac, un iaz etc.; loc pe unde se scurge apa dintr-un râu în heleșteu. 7. Șir (lung) de oameni care își așteaptă rândul la ceva, undeva. ◊ Expr. A face coadă = a sta într-un șir (lung) de oameni, așteaptând să-i vină rândul la ceva, undeva. 8. Compuse: coada-calului = a) nume dat mai multor plante erbacee caracterizate prin două tipuri de tulpini: una fertilă și alta sterilă; barba-ursului (Equisetum); b) plantă erbacee acvatică cu frunze liniare și cu flori mici, verzui (Hippuris vulgaris); coada-cocoșului = nume dat mai multor specii de plante erbacee cu flori albe, întrebuințate în medicina populară (Polygonatum); coada-mielului = a) plantă erbacee cu frunze lucitoare și cu flori violete (Verbascum phoeniceum); b) mică plantă erbacee cu tulpina întinsă pe pământ, cu flori de culoare albastru-deschis cu vinișoare mai întunecate (Veronica prostrata); coada-mâței = plantă erbacee cu flori mici, roz (Leonurus marrubiastrum); coada-mâței-de-baltă = nume dat mai multor specii de mușchi de culoare albă-gălbuie, care cresc prin locurile umede și contribuie la formarea turbei (Sphagnum); coada-racului = plantă erbacee cu flori mari de culoare galbenă (Potentilla anserina); coada-șoricelului = plantă erbacee medicinală cu frunze penate, păroase, cu flori albe sau trandafirii (Achillea millefolium); coada-vacii = a) plantă erbacee țepoasă, înaltă, cu frunze lanceolate și cu flori albe, dispuse în spice (Echium altissimum); b) plantă erbacee cu flori violete sau roșietice (Salvia silvestris); coada-vulpii = plantă erbacee cu frunze lucioase pe partea inferioară, cu flori verzi dispuse în formă de spic, folosită ca furaj (Alopecurus pratensis); coada-zmeului = plantă veninoasă cu tulpina târâtoare și cu fructele în forma unor bobițe roșii, care crește prin mlaștini (Calla palustris); coada-rândunicii = numele a doi fluturi mari, frumos colorați, care au câte o prelungire în partea posterioară a aripilor (Papilio machaon și podalirius). [Pl. și: (2) coade] – Lat. coda (=cauda).
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

coádă (-ózi), s. f.1. Apendice final al părții posterioare a corpului animalelor. – 2. Păr împletit, cosiță. – 3. Peduncul, codiță, pețiol. – 4. Partea de dinapoi a unor obiecte de îmbrăcăminte, trenă. – 5. Capăt, sfîrșit, extremitate. – 6. Margine, parte de dinapoi. – 7. Rest, rămășiță. – 8. Șir de persoane care așteaptă, rînd. – Mr., megl. coadă, istr. code. Lat. pop. cōda, în loc de cauda (Pușcariu 384; Candrea-Dens., 374; REW 1774; DAR); cf. it. coda, prov., cat., v. sp. coa, v. fr. coe (fr. queue), sp., port. cola. Pentru expresia coada ochiului, cf. it. la coda dell’occhio.Der. codat, adj. (cu coada lungă; prelung); coadeș, adj. (cu coada lungă); codos, adj. (cu coada lungă); codaș, adj. (care rămîne la urmă; sărman, mizer); codaci, adj. (cu coadă lungă; codaș, laș); codan, adj. (cu coada lungă); codană, s. f. (fată, tînără, fecioară), cf. godană; codău, s. m. (nume de cîine); codea, s. m. (poreclă dată diavolului); codaț, s. m. (vierme); codiriște (var. codoriște, codorîște, codorișcă, codorie, codolie etc.), s. f. (mîner, mai ales la bici și la secure), a cărui terminație pare a se datora unei contaminări cu toporiște sau toporișcă „secure”; codirlă (var. codîrlă), s. f. (partea de dinapoi a unei mașini, a unui rînd); codîrlaș, adj. (cel de pe urmă, ticălos, josnic); codi, vb. ( a tunde lîna primăvara în jurul cozii oilor; a șovăi, a pregeta, a ezita; a se sustrage; a fi indecis); codeală, s. f. (îndoială, ezitare); codelnic, adj. (șovăielnic, care o ia pe departe); codină, s. f. (lînă de calitate proastă, care provine din partea de dinapoi a oii; grîu de proastă calitate, pleavă); coditură, s. f. (lînă căzută și culeasă de pe jos; șovăire, lipsă de hotărîre); coditor, adj. (oscilant). Din rom. provine rut. kodaš „cel de urmă; sărac” (Candrea, Elemente, 407); cf. sb. kuda „coadă”, probabil din it. Codălat, adj. (cu coada lungă), a fost considerat drept comp. cu adj. lat. (cf. Spitzer, Cacor., V, 332, și REW 4934N), sau ca der. de la un lat. *codella, dim. de la coda (Drăganu, Dacor., IV, 739; DAR). Mai curînd este der. rom. de la coadă, unde suf. -at pare să fi fost alterat prin adăugarea unui l expresiv ca în bucălat și în creațiile spontane în li-, cf. morfoli. Comp. codalb (var. cudalb), adj. (cu coada albă; blond), comp. cu alb, a cărui comp. ar putea fi romanică (cf. sard. kodalbola, Philippide, Principii, 98; Candrea-Dens., 376); codălbi, vb. (a-și pierde culoarea, a se îngălbeni; a ieși prost, a-și pierde capul, a se apuca cu mîinile de cap), la care s-a plecat de la ideea cozii ochiului care devine alb; codălbiță, s. f. (specie de șoim, Lanius collurio); codălbiu, adj. (blond); codroș, adj. (pasăre, pieptănuș, Ruticilla phoenicula), comp. cu roș. Cf. codobatură.
Sursa: Dicționarul etimologic român

coadă, cozi s. f. 1. agent de filaj; urmăritor. 2. pedeapsă restantă care, în cazul recidiviștilor, se adaugă la condamnarea cea nouă.
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

coádă f., pl. e și cozĭ (lat. cauda și côda, it. coda, pv. coza, fr. queue, cat. coa, sp. cola). Prelungirea spinăriĭ (a coloaneĭ vertebrale) la multe cŭadrupede. La păsărĭ, penele cele marĭ din apoĭa [!] corpuluĭ. La peștĭ, reptile și insecte, extremitatea din apoĭ opusă capuluĭ. La plante, ceĭa ce susține frunzele, florile și fructele pe ramurĭ. Păru capuluĭ împletit, cum poartă femeile, Chinejiĭ, preuțiĭ [!] ortodocși de moda veche ș. a. Mîner: coada toporuluĭ, a lopețiĭ. Partea din urmă a unuĭ lucru: coada ochĭuluĭ (spre tîmplă), coada armateĭ (ariergarda), coada coloaneĭ, coada căruțeĭ, coada rochiiĭ. Șir de persoane care așteaptă să intre undeva pe rînd în ordinea sosiriĭ. Stea cu coadă, cometă. Coadă de topor (fig.), trădător, (fiind-că coada, care e de lemn, ajută să se taĭe lemnu). A face (subînț. semn) cu coada ochĭuluĭ, a face semn din ochĭ fără să observe alțiĭ. A se pune la coadă saŭ în coadă, a lua loc la urmă. A lega cuĭva tinicheaŭa de coadă, a-l face să fugă (ca cînele [!] cînd i se leagă tinicheaŭa de coadă, cum obișnuĭesc uniĭ oamenĭ bárbarĭ). A trage mîța de coadă (pe rogojină) saŭ (barb. fr.) a-l trage pe dracu de coadă (Iron.), a´ndura mare sărăcie. Cu coada´ntre picĭoare, umilit, rușinat (ca cînele [!] bătut). A´ncepe de la coadă, a´ncepe pe dos, jidănește (ca alfabetu lor). A-țĭ vîrî coada´n ceva, a te amesteca ca să stricĭ, ca să´ncurcĭ (cum crede poporu că face dracu). A scăpa scurt de coadă saŭ cu coada retezată, a scăpa cu perderĭ [!]. A călca pe cineva pe coadă, a-l provoca: șarpele, pînă nu-l calcĭ pe coadă, nu se´ntoarce să te muște (Prov.). A pune coada pe spinare, a o rupe de fugă, ca boiĭ speriațĭ. Dacă munceștĭ, nu-țĭ cade coada, nu perzi [!] boĭeria, nu te înjoseștĭ muncind. A lua litra (saŭ și purcica) de coadă, a te face bețiv (Fam.). A împleti coadă albă, a rămînea nemăritată (împletindu-țĭ păru, care ți s´a albit așteptînd măritișu). A pune coadă cuĭva, a scorni o mincĭună despre el. A pune coadă unuĭ lucru, a-l amplifica cu mincĭunĭ. Mincĭună cu coadă, mincĭună gogonată (mare). Numele multor plante: coada bouluĭ saŭ a vaciĭ, lumînărică, corovatică; coada caluluĭ saŭ a mînzuluĭ, o plantă acŭatică (hippúris vulgaris) și alta echisetacee, numită și barba Sasuluĭ (equisetum [arvense și silvaticum]); fasole coada caluluĭ, V. obedez; coada cocoșuluĭ, o plantă liliacee (polygonatum officinale); coada lupuluĭ saŭ a meluluĭ, lumînărică; coada raculuĭ, scrîntitoare; coada pricolicilor, barba popiĭ, o buruĭană rozacee care crește pin [!] pădurile umbroase (spiraea aruncus orĭ aruncus silvester); coada șoriceluluĭ, achilee; coada vaciĭ, 1) lumînărică, 2) o plantă boraginee (échium altissimum), și 3) alta labiată, (salvia silvestris); coada vulpiĭ, codină, o plantă graminee foarte bună p. nutreț (alopecurus pratensis) și o varietate de poamă, de strugurĭ; coada zmeuluĭ, un fel de cactus cu florĭ roșiĭ și cu tulpina tîrîtoare; cincĭ coade (Trans.), căldărușă.
Sursa: Dicționaru limbii românești

coádă s. f., g.-d. art. cózii; pl. cozi
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

coadă f. 1. apendice ce termină pe dinapoi corpul unui mare număr de animale: a da din coadă, a se gudura, a linguși (vorbind de câine): cu coada între picioare, descurajat (metafore luate dela câini); 2. Bot. peduncul; 3. prin analogie, tot ce are formă de coadă: stea cu coadă; 4. mâner, mânușă, toartă; 5. partea părului înnodată pe dinapoi cu panglici: de când cu Nemții cu coadă (zicătoare rămasă dela ocuparea Olteniei de către Austriaci); 6. partea unei haine sau rochii ce se târăște; 7. margine: șezu la coada mesei; 8. fig. coada veacului, ultimii ani ai secolului; coada oștii, ariergarda; 9. extremitatea și mai ales unghiul extern al ochiului: îi face cu coada ochiului; 10. Bot. nume de plante: coada boului (vacei), lumânărică; coada calului (mânzului), plantă a cărei tulpină uscată și pulverizata se întrebuințează la lustruitul lemnelor și metalelor (Equisetum arvense); coada cocoșului, Tr. v. cocoș; coada lupului (mielului), plantă cu frunze lucitoare și florile închis violete (Verbascum); coada racului, scrintitoare; coada șoricelului, plantă cu frunze ramificate; infuziunea făcută cu inflorescența ei o întrebuințează poporul în contra tusei (Achillea millefolium); coada vacii, v. codină; coada vulpii, varietate de struguri. [Lat. CODA].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

COÁDĂ, cozi, s. f. 1. Apendice terminal al părții posterioare a corpului animalelor vertebrate; smoc de păr sau de pene care acoperă acest apendice sau care crește în prelungirea lui. ◊ Expr. A da din coadă = (despre oameni; fam.) a se linguși pe lângă cineva; a se bucura. A-și vârî (sau băga) coada (în ceva) = a se amesteca în chestiuni care nu-l privesc. Își vâră (sau și-a vârât, își bagă, și-a băgat etc.) dracul coada (în ceva), se spune când într-o situație se ivesc neînțelegeri sau complicații (neașteptate). A călca (pe cineva) pe coadă = a jigni, a supăra (pe cineva). A pune coada pe (sau la) spinare = a pleca (pe furiș), a o șterge (lăsând lucrurile nerezolvate). Cu coada între picioare = (despre oameni) umilit, rușinat; fără a fi reușit. (Pop.) A-și face coada colac = a se sustrage de la ceva. A trage mâța (sau pe dracul) de coadă = a o duce greu din punct de vedere material, a face cu greu față nevoilor minime de trai. (Get-beget) coada vacii = neaoș; vechi, băștinaș; de origine rurală. (Fam.) A prinde prepelița (sau purceaua) de coadă = a se îmbăta. ♦ Partea dindărăt, mai îngustă, a corpului unor animale (a peștelui, a șarpelui, a racului etc.). 2. Păr (de pe capul femeilor) crescut lung și apoi împletit; cosiță. 3. Parte a unei plante care leagă fructul, frunza sau floarea de tulpină sau de creangă. V. penduncul. 4. Partea dinapoi (prelungită sau care se târăște pe jos) a unor obiecte de îmbrăcăminte (mai ales a celor purtate de femei); trenă. ◊ Expr. A se ține de coada cuiva sau a se ține (sau a umbla) coadă după cineva = a fi nedespărțit de cineva, a se ține cu insistență și pretutindeni de cineva. ♦ Prelungire luminoasă a cometelor. ♦ Fâșie foarte îngustă din cârpe (înnodate) sau din hârtie care se atârnă de partea de jos a unui zmeu spre a-i menține echilibrul în aer. 5. Parte a unui instrument sau a unui obiect de care se apucă cu mâna; mâner. ◊ Expr. A lua (sau a apuca ceva) de coadă = a se apuca de treabă, a începe (ceva). A-și vedea de coada măturii (sau tigăii) = a se ocupa (numai) de treburile gospodărești. Coadă de topor = persoană care servește drept unealtă în mâna dușmanului. 6. Partea terminală a unui lucru sau, p. gener., a unui fenomen, a unei perioade de timp etc.; bucată de la capătul unui lucru; sfârșit, extremitate. ◊ Loc. adv. La (sau în) coadă = pe cel din urmă loc sau printre ultimii (într-o întrecere, la școală etc.). De la coadă = de la sfârșit spre început. ◊ Expr. A nu avea nici cap, nici coadă = a nu avea niciun plan, nicio ordine; a fi fără înțeles, confuz. ♦ Coada ochiului = marginea, unghiul extern al ochiului. ♦ Partea unde se îngustează un lac, un iaz etc.; loc pe unde se scurge apa dintr-un râu în heleșteu. 7. Șir (lung) de oameni care își așteaptă rândul la ceva, undeva. ◊ Expr. A face coadă = a sta într-un șir (lung) de oameni, așteptând să-i vină rândul la ceva, undeva. 8. Compuse: coada-calului = a) nume dat mai multor plante erbacee caracterizate prin două tipuri de tulpini: una fertilă și alta sterilă; barba-ursului (Equisetum); b) plantă erbacee acvatică cu frunze liniare și cu flori mici, verzui (Hippuris vulgaris); coada-cocoșului = nume dat mai multor specii de plante erbacee cu flori albe, întrebuințate în medicina populară (Polygonatum); coada-mielului = a) plantă erbacee cu frunze lucitoare și cu flori violete (Verbascum phoeniceum); b) mică plantă erbacee cu tulpina întinsă pe pământ, cu flori de culoare albastru-deschis cu vinișoare mai întunecate (Veronica prostrata); coada-mâței = plantă erbacee cu flori mici, roz (Leonurus marrubiastrum); coada-mâței-de-baltă = nume dat mai multor specii de mușchi de culoare albă-gălbuie, care cresc prin locurile umede și contribuie la formarea turbei (Sphagnum); coada-racului = plantă erbacee cu flori mari de culoare galbenă (Potentilla anserina); coada-șoricelului = plantă erbacee medicinală cu frunze penate, păroase, cu flori albe sau trandafirii (Achillea millefolium); coada-vacii = a) plantă erbacee țepoasă, înaltă, cu frunze lanceolate și cu flori albe, dispuse în spice (Echium altissimum); b) plantă erbacee cu flori violete sau roșietice (Salvia silvestris); coada-vulpii = plantă erbacee cu frunze lucioase pe partea inferioară, cu flori verzi dispuse în formă de spic, folosită ca furaj (Alopecurus pratensis); coada-zmeului = plantă veninoasă cu tulpina târâtoare și cu fructele în forma unor bobițe roșii, care crește prin mlaștini (Calla palustris); coada-rândunicii = numele a doi fluturi mari, frumos colorați, care au câte o prelungire în partea posterioară a aripilor (Papilio machaon și podalirius). [Pl. și: (2) coade] – Lat. coda (= cauda).
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

CORÉCT, -Ă, corecți, -te, adj. 1. Care respectă regulile, normele dintr-un domeniu dat; așa cum trebuie. 2. (Despre oameni) Care are o ținută, o purtare, o atitudine ireproșabilă; cinstit, leal. – Din fr. correct, lat. correctus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

CORÉCT, -Ă adj. 1. (și adv.) conform normelor, regulilor; fără greșeală. 2. (despre oameni) cu o ținută, o atitudine, o purtare ireproșabilă; cinstit. (< fr. correct, lat. correctus)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

CORÉCT, -Ă adj. 1. Conform normelor, regulilor; fără greșeală. 2. (Despre oameni) Cu o ținută, o atitudine, o purtare ireproșabilă; cinstit. [< fr. correct, cf. lat. correctus].
Sursa: Dicționar de neologisme

coréct (coréctă), adj. – Care respectă regulile, normele. Fr. correct.Der. incorect (var. necorect), adj. (incorect); corecta, vb. (a îndrepta), cu var. corija (din fr. corriger) și corige (din germ. korregieren, în Trans.); corectură, s. f. (text tipărit din care s-au înlăturat greșelile), din germ. Korrectur; corector, s. m., din fr.; corijent, adj. (elev sau student care nu a obținut nota de trecere la una sau mai multe materii, fără a fi obligat să repete anul); corecțional, adj., din fr.; incorecțiune, s. f., din fr.; corectiv, s. n., din fr.
Sursa: Dicționarul etimologic român

*coréct, -ă adj. (lat. correctus, d. corrigere, a îndrepta. V. drept, corijez). Exact: plan corect. Fig. Conform gustuluĭ saŭ regulelor: stil, scriitor corect. Conform conveniențelor: ținută corectă. Onest, onorabil: om corect. Adv. În mod corect.
Sursa: Dicționaru limbii românești

coréct adj. m., pl. corécți; f. coréctă, pl. corécte
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

corect a. 1. ce are o formă exactă, pură: desen corect; 2. conform regulelor gustului: locuțiune corectă; 3. fig. scrupulos: om corect.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

CORÉCT, -Ă, corecți, -te, adj. 1. Care respectă regulile, normele dintr-un domeniu dat; așa cum trebuie. 2. (Despre oameni) Care are o ținută, o purtare, o atitudine ireproșabilă; cinstit, leal. – Din fr. correct, lat. correctus.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

CUM adv., conj. A. Adv. I. (Interogativ). 1. În ce mod? Cum ai făcut de ai venit?Expr. Cum și în ce chip sau cum și ce fel = în ce fel. A nu avea (sau a nu ști) cum = a nu avea posibilitate de a... ♦ (Repetat, în propoziții enunțiative) Într-un fel oarecare. ♦ De ce? Cum nu m-ai înștiințat?Expr. Cum de... = cum se face că..., cum e posibil ca... (Da) cum (să sau de) nu! = a) desigur! firește!; b) (ir.) vorbă să fie! dá de unde! nici gând! Apoi (sau, pop., păi) cum! = desigur! firește! se înțelege! 2. (Exprimă părerea de rău, contrarietatea, surpriza, mirarea, indignarea etc.) Se poate? adevărat să fie? 3. Ce? poftim? 4. Cu cât? cu ce preț? Cum dai merele? II. (Explicativ) Cât de (mare, mult, bine, tare etc.) Cum îți plac florile! B. Conj. (Stabilește raporturi de subordonare) 1. (Introduce o completivă directă sau indirectă) Privind în urma lor cum se duceau, rămase gânditor.Loc. adj. și adv. Nu știu cum = într-un fel oarecare; (în mod) ciudat, bizar. 2. (Introduce o propoziție modală) M-au văzut cum dormeam. ♦ (Introduce o propoziție comparativă) Precum. Va râde cum a râs și altă dată.Expr. Cum nu este (sau nu se mai află), se spune, despre cineva sau ceva care posedă în cel mai înalt grad anumite calități. Cum s-ar zice = adică, va să zică. 3. (Introduce o propoziție cauzală) Deoarece, întrucât; fiindcă. Băiatul, cum e muncitor, va obține nota maximă. 4. (Introduce o propoziție concesivă) Cu toate că, deși. 5. În așa fel, încât. Să se facă un palat cum seamăn pe lume să nu aibă. 6. În măsura în care, pe cât. Nu mă vreți voi, cum înțeleg? 7. Îndată ce. ♦ (Arată că două acțiuni se petrec aproape simultan) Cum vor vedea că vii cu daruri, îndată vor alerga. 8. (Introduce o propoziție atributivă) În care. Din ceasul cum te-am văzut, te-am recunoscut. 9. (Înv.; introduce o propoziție finală) Pentru că. Își va pune toate puterile cum să-și sfârșească slujba. 10. (Introduce o propoziție subiectivă) Cum te porți nu e bine.Lat. quomo[do].
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

cum adv. și conj.1. În ce fel? (funcție modală, servește pentru interogație directă sau indirectă): cum ai făcut? (Ispirescu). – 2. Ce? (adv. inter., prin care se răspunde la o chemare sau o întrebare, așteptîndu-se mai multe lămuriri). – 3. (Funcție emfatică, în propoziții interogative sau exclamative): cum să nu știu? (Creangă), cum vîjîie codrul! (Coșbuc). – 4. De ce? (funcție cauzală): cum s-o părăsesc? (Popular Jarnik). – 5. Cît (funcție comparativă): cumu mai curund (Dosoftei), urmat de un comparativ, astăzi se preferă cît.6. La fel ca (funcție comparativă): ai fost om cum sunt și dînșii (Eminescu). – 7. În felul în care (funcție comparativă emfatică): tăia cum se taie (Fundescu); las-să mă cheme cum m-a chemat (Creangă). – 8. Așa precum (funcție explicativă întemeiată pe funcția comparativă): cum zice Scriptura (Coresi). – 9. Cînd, pe cînd (funcție temporală): cum venea, cît de colo vede cele două capete (Creangă). – 10. Cînd, îndată ce (funcție temporală): cum au văzut apa, cum au năvălit (M. Costin). 11. (Înv.) Ca să (funcție finală, cu conjunctivul): își va pune toate puterile, cum să-și sfîrșească slujba (Ispirescu). – 12. Funcție conjunctivă, ma ales împreună cu că: din inima lui simte un copac cum că răsare (Eminescu). – Mr., megl., istr. cum. Lat. quomo(do) (Diez, I, 135; Pușcariu 439; Candrea-Dens., 433; REW 6972; DAR); cf. it. come, prov. co(m), fr. comme, sp., port. como. V. și Gamillscheg, s.v. comme, și J. Vising, Quomodo in den rom. Sprachen, în Abhandlungen A. Tobler, Halle 1895, p. 113-23. Comp. cum se cade, adv., adj. (în mod cinstit; cinstit; perfect), care uneori se scrie într-un singur cuvînt, se întemeiază pe vb. a se cădea, „a se cuveni”; cumva, adv. (oarecum; poate, posibil, eventual), cu va de la vb. vrea (nu cumva?); necum, adv. (nici măcar; chiar mai puțin); oarecum, adv. (într-un fel; puțin, ușor); oricum, adj. (în orice fel, indiferent cum), cu var. orișicum; precum, conj. (așa cum; după), cu prep. pre.
Sursa: Dicționarul etimologic român

cum adv. (lat. quómodo, d. quo, în care, și modo, mod; it. come, pv. vfr. com, nfr. comme, sp. pg. como). 1) În ce mod, în ce fel: cum staĭ? 2) De ce: cum m´a găsit tocmaĭ pe mine să mă mustre? 3) Îndată ce, imediat ce: cum l-a văzut, l-a și prins. 4) Că, cum că (Vechĭ): știa cum este puțină oaste, arătîndu-se cum este de față (Cost. 1, 271 și 272). 5) Unit c´un verb, e echivalent c´un part. în ac.: l-am văzut cum trecea (= trecînd, cînd trecea, că trecea). 6) Cît de mult, ce mult, ce tare, ce fel (ce bine, ce prost): Cum pleoscăĭaŭ valurile! Cum a´mbătrînit! Cum se bucura! Cum se răstea! Cum scrie de bine, de răŭ, de prost! Nicĭ de cum, de loc, cît de puțin: nu mă tem nicĭ de cum. Cum dă Dumnezeŭ, la noroc, la întîmplare, ca vaĭ de lume, prost: era îmbrăcat cum a dat Dumnezeŭ. Ba bine că nu, de sigur, se´nțelege: L-aĭ prins? Ba bine că nu! Cum nu, cum să nu, cum de nu?, da, de sigur, de ce nu?: Vreĭ o cafea? Cum nu? – Fals cum îld. fiind-că (după fr. comme): și cum nu știam (corect fiind-că nu știam), n´am venit. Cum că îld. că, V. că.
Sursa: Dicționaru limbii românești

cum adv., conjcț.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

cum adv. 1. exprimă modul, în ce chip: cum s’au petrecut lucrurile; nici de cum, de loc; 2. mirarea, cât de mult: cum a îmbătrânit! cum de nu! 3. momentul imediat, îndată ce: cum l’a văzut; 4. cumva, exprimă o bănueală, o negațiune sau condițiune îndoelnică: nu cumva mergi acolo? (Lat. QUOMODO].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

CUM adv., conj. A. Adv. I. (Interogativ). 1. În ce mod? Cum ai făcut de ai venit?Expr. Cum și în ce chip sau cum și ce fel = în ce fel. A nu avea (sau a nu ști) cum = a nu avea posibilitate de a... ♦ (Repetat, în propoziții enunțiative) Într-un fel oarecare. ♦ De ce? Cum nu m-ai înștiințat?Expr. Cum de... = cum se face că..., cum e posibil ca... {Da) cum (să sau de) nu! = a) desigur! firește!; b) (ir.) vorbă să fie! dá de unde! nici gând! Apoi (sau, pop., păi) cum! = desigur! firește! se înțelege! 2. (Exprimă părerea de rău, contrarietatea, surpriza, mirarea, indignarea etc.). Se poate? adevărat să fie? 3. Ce? poftim?. 4. Cu cât? cu ce preț? Cum dai merele? II. (Explicativ) Cât de (mare, mult, bine, tare etc.). Cum îți plac florile! B. Conj. (Stabilește raporturi de subordonare) 1. (Introduce o completivă directă sau indirectă) Privind în urma lor cum se duceau, rămase gânditor.Loc. adj. și adv. Nu știu cum = într-un fel oarecare; (în mod) ciudat, bizar. 2. (Introduce o propoziție modală) M-au văzut cum dormeam. ♦ (Introduce o propoziție comparativă) Precum. Va râde cum a râs și altă dată.Expr. Cum nu este (sau nu se mai află), se spune, despre cineva sau ceva care posedă în cel mai înalt grad anumite calități. Cum s-ar zice = adică, vasăzică. 3. (Introduce o propoziție cauzală) Deoarece, întrucât; fiindcă. Băiatul, cum e muncitor, va obține nota maximă. 4. (Introduce o propoziție concesivă) Cu toate că, deși. 5. În așa fel, încât. Să se facă un palat cum seamăn pe lume să nu aibă. 6. În măsura în care, pe cât. Nu mă vreți voi, cum înțeleg ? 7. Îndată ce. ♦ (Arată că două acțiuni se petrec aproape simultan) Cum vor vedea că vii cu daruri, îndată vor alerga. 8. (Introduce o propoziție atributivă) În care. Din ceasul cum te-am văzut, te-am recunoscut. 9. (Înv.; introduce o propoziție finală) Pentru că. Își va pune toate puterile cum să-și sfârșească slujba. 10. (Introduce o propoziție subiectivă) Cum te porți nu e bine.Lat. quomo[do].
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

LA s. m. inv. (muz.) 1. treapta a șasea a gamei diatonice; sunetul și nota corespunzătoare. 2. coarda sau clapa unui instrument care redă acest sunet. (< it. la)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

LA1 prep. A. I. (Introduce complemente circumstanțiale de loc sau atribute care arată locul) 1. (Complementul indică direcția sau ținta unei mișcări, a unei acțiuni) S-a dus la el. 2. (Complementul indică limita în spațiu) Apa i-a ajuns la umeri. 3. (Complementul indică distanța) Cade la doi metri de casă. 4. (Complementul indică locul, poziția unde are loc o acțiune, o stare) Locuiește la munte. ♦ (Atributul indică poziția) Han la drumul mare. II. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Complementul indică perioada, momentul, ocazia în prezent, trecut sau viitor) Plecăm la începutul primăverii.Expr. La mulți ani! = (ca urare făcută cuiva, de obicei cu prilejul aniversării zilei de naștere) îți doresc să trăiești încă mulți ani! 2. (Complementul indică periodicitatea) Festivalul are loc o dată la doi ani. III. (Introduce un complement circumstanțial de scop) S-a dus la vânătoare.Loc. adv. (Pop. și fam.) La ce? = în ce scop? ce rost are? IV. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Tresărea la orice zgomot. V. (Introduce un complement circumstanțial de mod) Caii aleargă la galop.Expr. La preț (sau la prețul) de... = cu prețul, contra prețului; în schimbul prețului... ♦ (Complementul indică măsura) Mătasea se vinde la metru. VI. (Introduce un complement circumstanțial instrumental) Cântă la pian. VII. (Introduce un complement circumstanțial de relație) Este rău la suflet. VIII. (Introduce un complement indirect) Nu răspunzi la întrebări. IX. 1. (Cu valoare de num. nehot., exprimă o cantitate mare) Bea la apă. 2. (Adverbial) Cam, aproximativ, circa. Erau la 30 de oameni. B. (În prepoziții compuse) I. De la. 1. (Introduce un complement circumstanțial de loc care indică punctul de plecare al unei acțiuni în spațiu) Coboară de la munte. 2. (Introduce un complement circumstanțial de timp care indică punctul de plecare al unei acțiuni în timp) Doarme de la prânz.Loc. adv. De la o vreme = începând cu un moment dat, după un timp, într-un târziu. 3. (Introduce un complement circumstanțial de mod; în loc. adj.) De la sine = fără ajutorul sau intervenția nimănui. 4. (Introduce un complement indirect) De la cine ai primit scrisoarea? 5. (Introduce un atribut care indică locul existenței, proveniența sau apartenența) Flori de la munte. Degetele de la mână. 6. (Introduce un atribut care indică timpul) Ședința de la ora 12. II. Pe la. (Dă o nuanță de aproximație) 1. (Introduce un complement circumstanțial de loc) Vino pe la noi. 2. (Introduce un complement circumstanțial de timp) Pleacă pe la amiază. III. Până la. 1. (Introduce un complement circumstanțial de timp) Așteaptă până la vară. 2. (Introduce un complement circumstanțial de loc) Îl conduce până la ușă. 3. (Introduce un complement circumstanțial de mod) Îi chinuiește până la exasperare.Expr. Până la unul = absolut toți. – Lat. illac.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

LA2 s. m. invar. Treapta a șasea din gama do major; sunetul și nota corespunzătoare. – Din it. la.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

LA3, lau, vb. I. Tranz. și refl. (Pop.) A (se) spăla (pe cap); A (se) scălda, a (se) îmbăia. ◊ Compus: lă-mă-mamă subst. = om prost, lălâu. [Prez. ind.: lau, lai, lă, lăm, lați, lau] – Lat. lavare.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

LA s.m. invar. (Muz.) 1. Treapta a șasea a gamei majore tip; sunetul și nota corespunzătoare. 2. Coarda sau clapa unui instrument care redă sunetul acestei note. [< it. la].
Sursa: Dicționar de neologisme

la prep.1. Spre, către, în direcția (indică mișcarea). – 2. Pînă, înspre, aproape de (indică mișcarea și poziția). – 3. În, în apropiere (indică mișcarea și poziția). – 4. În.5. Acasă la, în casa lui. – 6. În privința, cu privire la; urît la față (Beldiman); se pricepea la cazane (Galaction). – 7. (Indică timpul); la nouă (Rebreanu). – 8. În timpul, pe durata (arată o coincidență temporală). – 9. Cu prilejul, cu ocazia, pentru; „nu iei și-un curcan fript la drum?” (Alecsandri). – 10. Pe parcursul, în timpul (indică un obiectiv temporal). – 11. În fața, față de (indică finalitatea); bun la Dumnezeu.12. (Formează dativul); să ne fie traiul bun la toți românii (Alecsandri). – 13. În jur de, aproximativ (în loc de ca la); sint la opt ani de cînd i sint detoriu (Doc. 1610). – 14. A (formează genitivul, cînd este însoțit de un numeral); ibovnică la doi veri (pop. Jarnik). – 15. Mult, de mai multe ori (exprimă în parte aceeași idee cu partitivul fr.); începuseră să-și care la pumni (Rebreanu). – Mr., megl., istr. la. Lat. illac ad, formă întărită a prep. (Meyer-Lübke, Rom. Gramm., III, 364; Pușcariu 929; REW 4265; Candrea-Dens., 933; Weigand, Jb., X, 437; Pascu, I, 105; cf. Moser 436). Întrebuințările sînt în general cele ale prep. a, pe care a înlocuit-o aproape complet. Formarea dativului cu la (ca în rom. a), este paralelă formării cu art. encl., fără să se poată preciza regula de întrebuințare; îți spun ca la un frate (Creangă) este la fel de corectă, deși poate mai puțin frecventă decît îți spun ca unui frate. Se poate doar nota că dativul cu la pare să fie preferat cînd urmează după un alt dativ sau genitiv de același număr; chestiunea acordării drepturilor civile la femei (J. Bart), nu femeilor; și că acest dativ apare cu la pare să indice o idee mai generală decît cealaltă formă. Pentru genitivul cu la, cf. a. Ultima folosire a lui la diferă de partitivul fr., întrucît indică o repetare frecventă a acțiunii verbale.
Sursa: Dicționarul etimologic român

la (láu, lăút), vb. – A spăla. – Mr. lau, lată, lare. Lat. lavāre (Pușcariu 954; REW 4951; DAR), cf. it. lavare, prov., sp., port. lavar, fr. laver. Înv., se pare că ar fi pierdut teren din sec. XVI, în fața der. său a spăla; azi se folosește în regiunea muntoasă din Munt., în Mold. și, în parte, în Trans., unde inf. său sună uneori a lăia. Cf. lături, lăun. Der. lăutoare, s. f. (spălat; spălătorie; Trans., spălător); lăutor, s. n. (înv.); lăutură, s. f. (spălat; baie; apă caldă pentru a spăla); nelăut, adj.; nelăuți, vb. (Trans.). – Der. neol. lavabo(u), s. n., din fr. lavabo; lavoar, s. n., din fr. lavoir; lavabil, adj., din fr. lavable.
Sursa: Dicționarul etimologic român

la’re! expr. la revedere!
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

La, Simbol chimic pentru lantan.
Sursa: Dicționar enciclopedic

3) la prep. (lat. illác, pe acolo, d. ille, acela, el; după alțiĭ, d. illac-ad. Tot de aicĭ vine și it. fr. là, pg. lá, sp. allá, acolo). Arată locu saŭ direcțiunea mișcăriĭ: locuĭesc la Galațĭ (cu numele de țărĭ se pune în, nu la!), șed la masă, mă duc la masă, arată timpu: la masă, la prînz, la amează, la ĭarnă (la ĭarna viitoare), la anu (la anu viitor). Arată punctu, locu, relațiunea: s´a lovit la picĭor, s´a roșit la față, bun la inimă, ĭute la picĭor, bun la fugă, ĭute la mînie, bun la Dumnezeŭ. Arată dativu: dațĭ mîncare la caĭ (cailor), la toțĭ caiĭ, la toată lumea. Arată aproximațiunea („pînă la, aproape, cam, vre-o”): eraŭ la doŭă miĭ de oĭ. Arată marea cantitate (în rol de adv.): a băut la vin pînă ce a căzut („a ajuns cu băutu la atîta cantitate pînă ce a căzut”).
Sursa: Dicționaru limbii românești

1) la m. (prima silabă a cuv. latin lábium, buză, cu care începe al treilea vers al imnuluĭ adresat sfîntuluĭ Ion Botezătoru: sólve pollúti lábii reátum, dezleagă păcatu buzeĭ profanate). Muz. A șaptea notă a gameĭ și semnu care o reprezentă [!].
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) la, infinitivu d. laŭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești

la, lau, vb. tranz. și refl. – 1. A (se) spăla: „Ien trimite-ți cămașa / Că eu mândru ți oi la” (Calendar 1980: 119). 2. A (se) pieptăna: „Iei pieptinile cu care te lai pe cap” (Bilțiu, 322). – Lat. lavare.
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș

la1 prep.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

la2 s. m., pl. la
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

la3 (a ~) (pop.) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. lau, 2 sg. lai, 3 sg. lă, 1 pl. lăm, imperf. 3 sg. la; conj. prez. 3 să lea/să léie/să láie; imper. 2 sg. lă; ger. lând; part. lăút
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

l-a pr. + vb. aux. (l-a dus)
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

la prep. indică: 1. o aflare undeva: la mine, la școală, la prânz; 2. o direcțiune spre: plec la Paris; 3. momentul timpului: la cinci ore, la anul; 4. cazul dativ: dați fân la cai. [Lat ILLAC].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

v. a spăla, mai ales la cap: ia să-mi lai copilașii CR. [Vechiu-rom. a la, a spăla în genere = lat. LAVARE].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

LA1 prep. A. I. (Introduce complemente circumstanțiale de loc sau atribute care arată locul) 1. (Complementul indică direcția sau ținta unei mișcări, a unei acțiuni) S-a dus la el. 2. (Complementul indică limita în spațiu) Apa i-a ajuns la umeri. 3. (Complementul indică distanța) Cade la doi metri de casă. 4. (Complementul indică locul, poziția unde are loc o acțiune, o stare) Locuiește la munte ♦ (Atributul indică poziția) Han la drumul mare. II. (Introduce un complement circumstanțial de timp) 1. (Complementul indică perioada, momentul, ocazia în prezent, trecut sau viitor) Plecăm la începutul primăverii.Expr. La mulți ani! = (ca urare făcută cuiva, de obicei cu prilejul aniversării zilei de naștere) îți doresc să trăiești încă mulți ani! 2. (Complementul indică periodicitatea) Festivalul are loc o dată la doi ani. III. (Introduce un complement circumstanțial de scop) S-a dus la vânătoareLoc. adv. (Pop. și fam.) La ce? = în ce scop? ce rost are? IV. (Introduce un complement circumstanțial de cauză) Tresărea la orice zgomot. V. (Introduce un complement circumstanțial de mod) Caii aleargă la galop. Expr. La preț (sau la prețul) de... = cu prețul, contra prețului; în schimbul prețului... ♦ (Complementul indică măsura) Mătasea se vinde la metru. VI. (Introduce un complement circumstanțial instrumental) Cântă la pian. VII. (Introduce un complement circumstanțial de relație) Este rău la suflet. ◊ (în legătură cu verbul „ a împărți”) Întreg (5). VIII. (Introduce un complement indirect) Nu răspunzi la întrebări. IX. 1. (Cu valoare de num. nehot., exprimă o cantitate mare) Bea la apă. 2. (Adverbial) Cam, aproximativ, circa. Erau la 30 de oameni. B. (în prepoziții compuse) I. De la (Introduce un complement circumstanțial de loc care indică punctul de plecare al unei acțiuni în spațiu) Coboară de la munte. 2. (Introduce un complement circumstanțial de timp care indică punctul de plecare al unei acțiuni în timp) Doarme de la prânz.Loc. adv. De la o vreme = începând cu un moment dat, după un timp, într-un târziu. 3. (Introduce un complement circumstanțial de mod; în loc. adj.) De la sine = fără ajutorai sau intervenția nimănui. 4. (Introduce un complement indirect) De la cine ai primit scrisoarea? 5. (Introduce un atribut care indică locul existenței, proveniența sau apartenența) Flori de la munte. Degetele de la mână. 6. (Introduce un atribut care indică timpul) Ședința de la ora 12. II. Pe la. (Dă o nuanță de aproximație). 1. (Introduce un complement circumstanțial de loc) Vino pe la noi. 2. (Introduce un complement circumstanțial de timp) Pleacă pe la amiază. III. Până la. 1. (Introduce un complement circumstanțial de timp) Așteaptă până la vară. 2. (Introduce un complement circumstanțial de loc) Îl conduce până la ușă. 3. (Introduce un complement circumstanțial de mod) îi chinuiește până la exasperare.Expr. Până la unul = absolut toți. – Lat. illac.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

LA2, la, s. m. Treapta a șasea din gama do major; sunetul și nota corespunzătoare. – Din it. la.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

LA3, lau, vb. I. Tranz. și refl. (Pop.) A (se) spăla (pe cap); a (se) scălda, a (se) îmbăia. ◊ Compus: lă-mă-mamă subst. = om prost, lălâu. [Prez. ind.: lau, lai, lă, lăm, lați, lau] – Lat. lavare.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

1) lă v. tr. V. laŭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) lă, pron. personal, V. le.
Sursa: Dicționaru limbii românești

RAND s.m. Unitatea monetară în Republica Africa de Sud. [Pl. ranzi. / < fr. rand].
Sursa: Dicționar de neologisme

RAND s. m. unitatea monetară în Africa de Sud și în Namibia. (< fr. rand)
Sursa: Marele dicționar de neologisme

RÂND, rânduri, s. n. 1. Șir (drept, aliniat, ordonat) de lucruri sau de ființe. ◊ Loc. adv. De-a rândul = a) unul după altul, fără întrerupere, în șir, neîntrerupt, continuu, consecutiv; b) de la un capăt la altul; pretutindeni. Pe rând = a) unul după altul, succesiv; b) de la unul la altul. Pe rând sau rând pe rând, rânduri-rânduri = treptat(-treptat), unul după altul. În primul rând = înainte de toate, mai ales. ◊ Expr. A fi în primele rânduri = a) a ocupa un loc de frunte într-un șir; b) a fi în fruntea unei activități. ♦ Haină (încheiată) la două rânduri = haină bărbătească cu două șiruri de nasturi, unul pentru a încheia și unul ca garnitură. ♦ Fiecare dintre șirurile orizontale de cuvinte formând o linie dreaptă într-un text scris sau tipărit. ◊ Expr. A citi printre rânduri = a pricepe (sau a se strădui să priceapă) și ceea ce nu se spune explicit într-un text scris. ♦ Șir de obiecte suprapus altuia. ♦ (Rar) Cat, etaj. 2. Locul cuvenit cuiva sau ocupat de cineva într-un șir sau în cadrul unei activități; momentul indicat pentru o activitate. ◊ Loc. adv. La rând = unul după altul, potrivit ordinii stabilite sau momentului indicat. Cu rândul = cu schimbul; alternativ. De rând = de serviciu. ◊ Expr. A lua pe cineva la (sau după) rând = a se ocupa de cineva conform ordinii stabilite sau cuvenite. A ține (sau a păstra) rândul = a respecta locul stabilit sau ordinea stabilită. A ține cuiva rândul = a păstra un loc pentru cineva lângă sine, într-un șir. A intra la rând = a începe să acționeze la momentul potrivit, după ordinea stabilită, în urma altora. (A fi) în rând cu cineva (sau în rândul cuiva) = (a fi) în categoria cuiva, alături de cineva; (a fi) pe aceeași treaptă, la același nivel. A lăsa (sau a ceda) cuiva rândul = a se retrage dintr-un loc sau dintr-o activitate, pentru a permite altuia să ocupe locul sau să acționeze. A fi (sau a veni) rândul cuiva sau a veni rândul (pentru ceva) = a sosi momentul potrivit pentru a se face un lucru. La rândul meu (sau tău, lui etc.) = a) atunci când este momentul potrivit pentru mine (sau tine, el etc.); în urma altora într-un șir; b) din partea mea (sau a ta, a lui etc.). A nu-și da rând = a lucra de zor, a fi neobosit; a se îmbulzi la treabă sau la vorbă. (Pop.) A nu-și putea da rând cu cineva = a nu o putea scoate la capăt cu cineva. A da rând la... = a ține seama de... Fără (de) rând = fără chibzuință, fără seamăn. 3. Cantitate, grup, număr care urmează după alte grupuri de același fel. ♦ Grup de obiecte care formează un tot, o serie și care se folosesc deodată. ◊ Un rând de case = un corp de case. ♦ (Precedat de numerale sau de adjective) Dată, oară. 4. Grup de persoane (sau de obiecte) care formează un tot omogen. 5. (Înv.) Categorie socială. ◊ Loc. adv. De rând = a) din popor, fără rang; b) lipsit de strălucire; comun, obișnuit; vulgar. 6. Obicei, rânduială, fel (de a fi, de a trăi); rost. ◊ Expr. A ști rândul = a ști rânduiala, a cunoaște rostul, mersul treburilor. (Reg.) Cum e rândul? = cum stau lucrurile? A umbla de rândul cuiva = a avea grijă de cineva, a purta de grijă cuiva. – Din sl. rendŭ.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

rând, -uri, s.n. – În expr. a ști rândul = a ști ceea ce e de făcut: „Rându-n casă nu l-a ști, / Focuț, rușine i-a fi” (Bârlea 1924 I: 95). A avea rând = a avea timp (Grad 2000); a avea modru, a-i sta în putință (Bârlea 1924). A-i veni rândurile (la femei) = a avea menstruație (Faiciuc 1998). Așa e rândul = așa e obiceiul, datina, legea (Papahagi 1925). – Din sl. rendǔ „ordine„.
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș

rând s. n., pl. rấnduri; abr. r.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

rând n. 1. ordin, rang succesiv: fiecare la rândul său; pe rând, unul după altul; 2. ordine de serviciu: i-a venit rândul; 3. șir: un rând de cărămizi, de case; rând de haine, costum complet; 4. ordine de timp, dată: de rândul ăsta, în mai multe rânduri; 5. linie: citesc printre rânduri; 6. ordine socială, clasă de indivizi: de rând, ordinar, comun: om de rând, haine de rând. [Slav. REDU, ordine, grad, linie, soartă, fire]. ║ adv. pe rând, de-a rândul, succesiv, consecutiv.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

RÂND, rânduri, s. n. 1. Șir (drept, aliniat, ordonat) de lucruri sau de ființe. ◊ Loc. adv. De-a rândul = a) unul după altul, fără întrerupere, în șir, neîntrerupt, continuu, consecutiv; b) de la un capăt la altul; pretutindeni. Pe rând = a) unul după altul, succesiv; b) de la unul la altul. Pe rând sau rând pe rând, rânduri-rânduri = treptat (-treptat), unul după altul. În primul rând= înainte de toate, mai ales. ◊ Expr. A fi în primele rânduri = a) a ocupa un loc de frunte într-un șir; b) a fi în fruntea unei activități. ♦ Haină (încheiată) la două rânduri = haină bărbătească cu două șiruri de nasturi, unul pentru a încheia și unul ca garnitură. ♦ Fiecare dintre șirurile orizontale de cuvinte formând o linie dreaptă într-un text scris sau tipărit. ◊ Expr. A citi printre rânduri = a pricepe (sau a se strădui să priceapă) și ceea ce nu se spune explicit într-un text scris. ♦ Șir de obiecte suprapus altuia. ♦ (Rar) Cat, etaj. 2. Locul cuvenit cuiva sau ocupat de cineva într-un șir sau în cadrul unei activități; momentul indicat pentru o activitate. ◊ Loc. adv. La rând = unul după altul, potrivit ordinii stabilite sau momentului indicat. Cu rândul = cu schimbul; alternativ. De rând = de serviciu. ◊ Expr. A lua pe cineva la (sau după) rând = a se ocupa de cineva conform ordinii stabilite sau cuvenite. A ține (sau a păstra) rândul = a respecta locul stabilit sau ordinea stabilită. A ține cuiva rândul = a păstra un loc pentru cineva lângă sine, într-un șir. A intra la rând = a începe să acționeze la momentul potrivit, după ordinea stabilită, în urma altora. (A fi) în rând cu cineva (sau în rândul cuiva) = (a fi) în categoria cuiva, alături de cineva; (a fi) pe aceeași treaptă, la același nivel. A lăsa (sau a ceda) cuiva rândul = a se retrage dintr-un loc sau dintr-o activitate, pentru a permite altuia să ocupe locul sau să acționeze. A fi (sau a veni) rândul cuiva sau a veni rândul (pentru ceva) = a sosi momentul potrivit pentru a se face un lucru. La rândul meu (sau tău, lui etc.) = a) atunci când este momentul potrivit pentru mine (sau tine, el etc.); în urma altora într-un șir; b) din partea mea (sau a ta, a lui etc.). A nu-și da rând = a lucra de zor, a fi neobosit; a se îmbulzi la treabă sau la vorbă. (Pop.) A nu-și putea da rând cu cineva = a nu o putea scoate la capăt cu cineva. A da rând la... = a ține seama de... Fără (de) rând = fără chibzuință, fără seamăn. 3. Cantitate, grup, număr care urmează după alte grupuri de același fel. ♦ Grup de obiecte care formează un tot, o serie și care se folosesc deodată. ◊ Un rând de case = un corp de case. ♦ (Precedat de numerale sau de adjective) Dată, oară. 4. Grup de persoane (sau de obiecte) care formează un tot omogen. 5. (înv.) Categorie socială, ◊ Loc. adv. De rând = a) din popor, fără rang; b) lipsiț de strălucire; comun, obișnuit; vulgar. 6. Obicei, rânduială, fel (de a fi, de a trăi); rost. ◊ Expr. A ști rândul = a ști rânduiala, a cunoaște rostul, mersul treburilor. (Reg.) Cum e rândul? = cum stau lucrurile? A umbla de rândul cuiva = a avea grijă de cineva, a purta de grijă cuiva - Din sl. rendŭ.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

SAU conj. 1. (Cu funcție disjunctivă) Ori, fie: a) (Leagă noțiuni sau propoziții care se exclud ca opuse sau contradictorii) Plânge sau râde? (Al doilea membru al disjuncției este o negație) Sunt sau nu sunt? b) (Leagă noțiuni sau propoziții care se exclud ca alternative) Doriți cafea sau ceai? ♦ (Corelativ, indică necesitatea de a alege între două alternative) Sau luni, sau miercuri. ◊ (În enumerări, precedând fiecare element al enumerării sau numai pe ultimul) Pentru a da la rindea se întrebuințează sau rindeaua sau cioplitorul sau gealăul. 2. (Cu funcție explicativă) Adică, cu alte cuvinte. Adunarea, sau soborul întregii țări. 3. (Cu funcție copulativă) Precum, și. Nisipul se găsește pe fundul râurilor, lacurilor sau mărilor. 4. (În propoziții interogative, cu funcție conclusivă, atenuată de o nuanță de îndoială) Nu cumva? oare? poate? De ce nu scrii? Sau n-ai timp? + au1.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

sáu conj. – Ori. Lat. sĕu. Fonetismul nu este clar. Poate s-ar putea explica pornind de la sῑve, care nu este o var. a lui sĕu, și al cărui rezultat, *seaue, l-ar fi redus pe eaa, cf. lĕvoiau. Cf. Meyer-Lübke, Rom. Gr., III; Cihac, I, 233; Scriban. De la sĕu cu aut, după Pușcariu 1533, Tiktin și Candrea.
Sursa: Dicționarul etimologic român

sau conjcț.
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

s-au pr. + vb. aux. (s-au dus)
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

saŭ conj. (lat. sĕu, ca ĭaŭ, din lĕvo). Orĭ așa, orĭ așa: te poțĭ duce cu căruța saŭ cu trenu; „zăpadă” saŭ „omăt” e totuna; trebuĭe saŭ să mă duc eŭ, saŭ să-ĭ scriŭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești

sau conj. indică: 1. o alternativă; viu sau mort; 2. altminterea, în alți termeni: doi napoleoni sau 40 de franci. [Cf. lat. SEU].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

SAU conj. 1. (Cu funcție disjunctivă) Ori, fie: a) (Leagă noțiuni sau propoziții care se exclud ca opuse sau contradictorii) Plânge sau râde? (Al doilea membru al disjuncției este o negație) Sunt sau nu sunt? b) (Leagă noțiuni sau propoziții care se exclud ca alternative) Doriți cafea sau ceai? ♦ (Corelativ, indică necesitatea de a alege între două alternative) Sau luni, sau miercuri. ◊ (în enumerări, precedând fiecare element al enumerării sau numai pe ultimul) Pentru a da la rindea se întrebuințează sau rindeaua sau cioplitorul sau gealăul. 2. (Cu funcție explicativă) Adică, cu alte cuvinte. Adunarea, sau soborul întregii țări. 3. (Cu funcție copulativă) Precum, și. Nisipul se găsește pe fundul râurilor, lacurilor sau mărilor. 4. (în propoziții interogative, cu funcție concluzivă, atenuată de o nuanță de îndoială) Nu cumva? oare? poate? De ce nu scrii? Sau n-ai timp? + au1.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

SĂU, SA, săi, sale, pron. pos., adj. pos. (Precedat de art. „al”, „a”, „ai”, „ale” când este pronume, când stă, ca adjectiv, pe lângă un substantiv nearticulat sau când este separat de substantiv prin alt cuvânt) 1. Pron. pos. (Înlocuiește numele unui obiect posedat de cel despre care se vorbește, precum și numele acestuia) Costumul meu se aseamănă cu al său. 2. Adj. pos. Care aparține persoanei despre care se vorbește sau de care această persoană este legată printr-o relație de proprietate. Cartea sa. 3. Pron. pos. (La m. pl.) Familia, rudele, prietenii etc. persoanei despre care se vorbește; (la m. sg.) soțul persoanei despre care se vorbește. Au venit ai săi la mine. 4. Adj. pos. Care arată o dependență, o filiație, o înrudire etc. cu persoana despre care se vorbește. Sora sa. 5. Pron. pos. (La f. pl.) Treburile, preocupările, obiceiurile, spusele persoanei despre care se vorbește. Dintr-ale sale nu-l poate scoate nimeni.Expr. (Pop.) A rămâne (sau a fi) pe-a sa = a rămâne (sau a fi) așa cum vrea el. 6. Adj. pos. Care este spus, făcut, suportat etc. de cel despre care se vorbește. Durerea sa. [Reg. și fam., enclitic: -so, -su, -si] – Lat. *seus. *sa (= suus, sua).
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

său1 / al său adj. pr. m. (prietenul său / un prieten al său, al său prieten; prietenului său / unui prieten al său), pl. săi / ai săi (prietenii săi / niște prieteni ai săi, ai săi prieteni; prietenilor săi / unor prieteni ai săi); f. sa / a sa (prietena sa / o prietenă a sa, a sa prietenă), g.-d. sále / a sále (prietenei sale / unei prietene a sale), pl. sále / ále sále (prietenele sale / niște prietene ale sale, ale sale prietene; prietenelor sale / unor prietene ale sale)
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

său2 (al ~) pr. m., pl. ai săi, g.-d. álor săi; f. sg. a sa, pl. ále sále, g.-d. álor sále
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

sắu (sa, pl. sắi, sále), adj. pos. – Care aparține persoanei despre care se vorbește. – Var. enclitică -su. Mr. seu, su, megl. seu, sa, istr. seu, sę. Lat. suus, sua, disimilat în *sous, *sa (Densusianu, Hlr., 145; Pușcariu 1534; REW 8493a; Candrea), sau mai probabil în *seus, *sa prin analogie cu meus (Graur, Rom., LV, 473; Rosetti, I, 60).
Sursa: Dicționarul etimologic român

său, s.n. – 1. Ceară. 2. Grăsime animală, seu: „Său și rășină-o-nfocat” (Papahagi 1925: 253). – Lat. sebum.
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș

-său/-su (fam., pop., numai după nume de rudenie) adj. pr. m. (frate-său/frate-su; lui frate-său/lui frate-su); f. -sa (soră-sa), g.-d. -sii (soră-sii)
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

1) săŭ V. seŭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) săŭ, sa pron. posesiv de pers. III, pl. săi, sale, și (Munt. vest, Olt) sele (lat. sŭus, sŭa, trecut pin forma pop. *sous; it. suo, sua, pv. sieu, son, soa, sa, fr. son, sa, sp. suvo, su, sa, pg. seu, sua). – Acest pronume a dispărut din limba vorbită, care l-a înlocuit cu al luĭ, al ĭeĭ, al lor: țara luĭ, a ĭeĭ, a lor. Numaĭ cu numele de rudenie se întrebuințează la singular ca enclitic: tată-su, frate-su, mamă-sa saŭ (ob.) mă-sa, soră-sa, nevastă-sa, gen. dat. lu tată-su, mă-siĭ, soră-siĭ, neveste-siĭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești

său n. 1. grăsimea rumegătoarelor, în special a vacii: lumânare de său; 2. fig. avere: sameni a avea său la rărunchi CR. [Lat. SEBUM].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

său pr. posesiv: fratele său. [Lat. SUUS].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

SĂU, SA, săi, sale, pron. pos., adj. pos. (Precedat de art. „al”, „a”, „ai”, „ale” când este pronume, când stă, ca adjectiv, pe lângă un substantiv nearticulat sau când este separat de substantiv prin alt cuvânt) 1. Pron. pos. (înlocuiește numele unui obiect posedat de cel despre care se vorbește, precum și numele acestuia) Costumul meu se aseamănă cu al său. 2. Adj. pos. Care aparține persoanei despre care se vorbește sau de care această persoană este legată printr-o relație de proprietate. Cartea sa. 3. Pron. pos. (La m. pl.) Familia, rudele, prietenii etc. persoanei despre care se vorbește; (la m. sg.) soțul persoanei despre care se vorbește. Au venit ai săi la mine. 4. Adj. pos. Care arată o dependență, o filiație, o înrudire etc. cu persoana despre care se vorbește. Sora sa. 5. Pron. pos. (La f. pl.) Treburile, preocupările, obiceiurile, spusele persoanei despre care se vorbește. Dintr-ale sale nu-l poate scoate nimeni.Expr. (Pop.) A rămâne (sau a fi) pe-a sa = a rămâne (sau a fi) așa cum vrea el. 6. Adj. pos. Care este spus, făcut, suportat etc. de cel despre care se vorbește. Durerea sa. [Reg. și fam., enclitic: -so, -su, -si] – Lat. *seus, *sa (= suus, sua).
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

SE pron. refl. 1. (Arată că persoana care face lucrarea este și aceea care o suferă) Se ascunde sub pod. 2. (Intră în alcătuirea verbelor reflexive eventive) ◊ Se îmbolnăvi de ochi. 3. (Intră în alcătuirea verbelor reflexive reciproce) Se ghiontesc. 4. (Intră în alcătuirea verbelor reflexive dinamice) S-a luptat cu zmeul. 5. (Intră în alcătuirea verbelor reflexive pasive și impersonale) Să se dea dispoziții. – Din lat. se.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

SEÑÓR s.m. Domn. [Pron. -nior. / < sp. señor].
Sursa: Dicționar de neologisme

SEÑÓRA s.f. Doamnă. [Pron. se-nio-. / < sp. señora].
Sursa: Dicționar de neologisme

SEÑORÍTA s.f. Domnișoară. [Pron. se-nio-. / < sp. señorita].
Sursa: Dicționar de neologisme

se pron. refl. – Arată că persoana care îndeplinește o acțiune este și aceea care o suferă. – Var. Munt. să. Mr. se. Lat. se (REW 7761), conservat în toate limbile romanice. Ca și în sp. are și valoare de pron. nehotărît: se spune = fr. on dit; șade cum se șade = „șade ca toată lumea”.
Sursa: Dicționarul etimologic român

Se, simbol chimic pentru seleniu.
Sursa: Dicționar enciclopedic

se, se-, -se v. síne
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

1) se pron. V. să 1.
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) se conj. V. să 2.
Sursa: Dicționaru limbii românești

se pr. 1. reflexiv: se laudă; 2. impersonal: se zice. [Lat. SE].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

SE pron. refl. 1. (Arată că persoana care face lucrarea este și aceea care o suferă) Se ascunde sub pod. 2. (Intră în alcătuirea verbelor reflexive eventive) Se îmbolnăvi de ochi. 3. (Intră în alcătuirea verbelor reflexive reciproce) Se ghiontesc. ♦ (Intră în alcătuirea verbelor reflexive dinamice) S-a luptat cu zmeul. 5. (Intră în alcătuirea verbelor reflexive pasive și impersonale) Să se dea dispoziții.Lat. se.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

SPÚNE, spun, vb. III. Tranz. 1. A exprima prin viu grai un gând, o părere etc.; a rosti, a zice, a declara. ◊ Expr. Ce-ți spuneam eu! = ai văzut că a fost așa cum am afirmat? Nu mai spune! sau ce spui? formulă care exprimă mirarea, neîncrederea. ♦ Fig. A evoca, a provoca (sentimente, amintiri). Nu-ți spune nimic lucrul acesta?Expr. A-i spune cuiva inima = a avea o intuiție, a intui, a presimți. ♦ Fig. (Pop.) A exprima ceva prin cântec; a cânta. 2. A expune, a relata, a prezenta; a povesti, a istorisi, a nara. ♦ (Despre texte, scrieri) A cuprinde, a scrie, a consemna. Ce spun ziarele? ♦ A recita. 3. A destăinui, a mărturisi ceva cuiva. ♦ A pârî, a denunța pe cineva. 4. A explica cuiva un lucru, a lămuri pe cineva. 5. A numi; a porecli. ♦ Refl. impers. A se obișnui, a se zice într-un anumit fel. – Lat. exponere.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

spúne (-n, -us), vb.1. (Înv.) A expune, a exprima, a indica. – 2. A zice. – 3. A povesti, a nara, a recita. – 4. A acuza, a reclama, a denunța. – Mr. (a)spun(ere), spuș, spus; megl. spun(iri), spuș, spus; istr. spur, spus. Lat. exponĕre (Pușcariu 1636; Candrea-Dens., 1467; REW 3054; Popinceanu, ZRPh., LXIX, 236-66), cf. it. esporre, prov. esponer (calabr. spunere), v. fr. espondre, sp. exponer, port. expôr, alb. špuń „a învăța, a instrui” (Meyer 415; Philippide, II, 641). Uz general (ALR, I, 107). – Der. spus, adj. (zis); nespus, adj. (inexprimabil; adv., nemaipomenit, extraordinar); spusă, s. f. (zisă).
Sursa: Dicționarul etimologic român

spúne (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. și 3 pl. spun, 1 pl. spúnem, 2 pl. spúneți; conj. prez. 3 să spúnă; ger. spunấnd; part. spus
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

spune v. 1. a arăta prin vorbe: spune-mi parerea ta; 2. a povesti: a spune un basm; 3. a denunța: m’a spus; 4. a da pe fată, a mărturisi: spune adevărul. [Lat. EXPONERE (cu sensul lui DICERE în latinitatea medie): sensul intermediar «a arăta» îl posedă macedo-româna].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

SPÚNE, spun, vb. III. Tranz. 1. A exprima prin cuvinte un gând, o părere etc.; a rosti, a zice, a declara. ◊ Expr. Ce-ți spuneam eu! = ai văzut că a fost așa cum am afirmat? Nu mai spune! sau ce spui? formulă care exprimă mirarea, neîncrederea. ♦ Fig. A evoca, a provoca (sentimente, amintiri). Nu-ți spune nimic lucrul acesta?Expr. A-i spune cuiva inima = a avea o intuiție, a intui, a presimți. ♦ Fig. (Pop.) A exprima ceva prin cântec; a cânta. 2. A expune, a relata, a prezenta; a povesti, a istorisi, a nara. ♦ (Despre texte, scrieri) A cuprinde, a scrie, a consemna. Ce spun ziarele? ♦ A recita. 3. A destăinui, a mărturisi ceva cuiva. ♦ A pârî, a denunța pe cineva. 4. A explica cuiva un lucru, a lămuri pe cineva. 5. A numi; a porecli. ♦ Refl. impers. A se obișnui, a se zice într-un anumit fel. – Lat. exponere.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

șau s. invar. (țig.) persoană foarte importantă.
Sursa: Dicționar de argou al limbii române

Forme flexionare:

coada - Substantiv feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, articulat - pentru cuvantul coadă

coadă - Substantiv feminin, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul coadă

corect - Adjectiv, masculin, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul corect

corect - Adjectiv, masculin, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul corect

cum - Invariabil - pentru cuvantul cum

se - Pronume, Nominativ-Acuzativ, plural, feminin - pentru cuvantul sine

la - Verb, Indicativ, imperfect, persoana a III-a, singular - pentru cuvantul la

- Verb, Indicativ, prezent, persoana a III-a, singular - pentru cuvantul la

- Verb, Imperativ, persoana a II-a, singular - pentru cuvantul la

la - Verb, Infinitiv prezent - pentru cuvantul la

rând - Substantiv neutru, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul rând

rând - Substantiv neutru, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul rând

său - Pronume, Genitiv-Dativ, singular, masculin - pentru cuvantul său

său - Pronume, Nominativ-Acuzativ, singular, masculin - pentru cuvantul său

sau - Invariabil - pentru cuvantul sau

se - Pronume, Nominativ-Acuzativ, singular, feminin - pentru cuvantul sine

se - Pronume, Nominativ-Acuzativ, plural, masculin - pentru cuvantul sine

se - Pronume, Nominativ-Acuzativ, singular, masculin - pentru cuvantul sine

spune - Verb, Indicativ, prezent, persoana a III-a, singular - pentru cuvantul spune

spune - Verb, Imperativ, persoana a II-a, singular - pentru cuvantul spune

spune - Verb, Infinitiv prezent - pentru cuvantul spune

rand - Substantiv masculin, Nominativ-Acuzativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul rand

șau - Formă unică - pentru cuvantul șau

rand - Substantiv masculin, Genitiv-Dativ, singular, nearticulat - pentru cuvantul rand

coadă - Substantiv feminin, Vocativ, singular - pentru cuvantul coadă

se - Formă unică - pentru cuvantul se

- Formă unică - pentru cuvantul