BAN1, bani, s. m. 1. Unitate monetară și monedă egală cu a suta parte dintr-un leu; p. restr. monedă măruntă, divizionară a leului. ◊ Expr. A nu face (sau a nu plăti) un ban (chior) sau doi bani= a nu valora nimic, a nu avea nici o valoare. 2. Echivalent general al valorii mărfurilor (fiind el însuși o marfă); monedă de metal sau hârtie recunoscută ca mijloc de schimb și de plată; argint (2). ◊ Expr. A trăi (pe lângă cineva) ca banul cel bun = a fi foarte prețuit (de cineva). A lua (ceva) de (sau drept) bani buni = a crede că un lucru este adevărat. ♦ (La pl.) Avere în numerar; parale. ◊ Expr. A fi doldora (sau plin) de bani = a fi foarte bogat. A avea bani (strânși) la ciorap sau a strânge bani la ciorap = a avea sau a face economii, a avea sau a strânge o sumă de bani; a fi zgârcit. Fecior (sau băiat) de bani gata = fiu de oameni avuți care face extravaganțe cu banii primiți sau moșteniți de la părinți. – Et. nec.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a BAN2, bani, s. m. 1. Guvernator al unei regiuni de graniță în Ungaria feudală. 2. (Titlu și funcție de) mare dregător în Țara Românească după sec. XV; (și în forma mare ban) (titlu purtat de) boierul care guverna Banatul Severinului, apoi Oltenia. ♦ (În Muntenia) Cel mai înalt rang boieresc; persoană care deținea acest rang. – Cf. magh. ban, scr. ban.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a
ban (báni), s. m. – Conte, titlu nobiliar și administrativ al vechii guvernări românești. A fost mai întîi nume dat conților care administrau zonele de sud ale regatului Ungariei. Domnii din Munt. și-au adăugat la jumătatea sec. XIV, titlul de ban de Severin (lat. banus), schimbat în 1511 prin cel de ban de Mehedinți, și puțin mai tîrziu de Oltenia, sau de Craiova. Din sec. XV, titlul a fost cedat de domnitor demnitarului celui mai de seamă din sfatul său și de la curtea sa. Pare a fi cuvînt mongol, probabil avar. Cf. mongol bajan „bogat, avut”, titlu avar relativ echivalent cu cel al nobililor din Castilia, și care este menționat de Constantin Porfirogenetul (sec. X) cu forma βοεάνος (Korsch, Arch. slaw. Phil., IX, 487; Berneker 42). Ungurii par a fi moștenit titlul și instituția, și prin intermediul lor termenul (mag. bán) a intrat în rom., ca și în sl. banŭ, sb., cr., sl., ceh., pol. ban. Der. banat, s. n. (ținut administrat de ban: cf. Banat, provincie din vestul României); bănățean, adj. (din Banat); bănățesc, adj. (din Banat); bănățește, adv. (ca în Banat); băneasă, s. f. (soție de ban); bănesc, adj. (propriu unui ban); bănie, s. f. (funcție sau rang de ban); bănișor, s. m. (prefect numit de ban în fiecare din cele cinci județe ale Olteniei; funcție desființată în 1761); bănișorie, s. f. (prefectură, funcție de bănișor).Sursa: Dicționarul etimologic român ban (báni), s. m. – 1. Monedă. – 2. Parale (mai ales la pl.). – 3. Unitate monetară de valoare diferită: în sec. XVII, valoarea 1/200 dintr-un ducat de aur; la începutul sec. XIX, 1/120 dintr-un leu vechi; modern, o centimă, adică 1/100 dintr-un leu. – Megl. bani. Origine necunoscută. Este vorba probabil de cuvîntul germ. ban, lat. med. bannus „comunicare, strigare”, care a ajuns să însemne, între multe altele, „amendă impusă pentru delicte împotriva autorității”, sau „contribuție plătită domnului feudal de către târguri” (cf. ex. din sec. VII-XII, la Niermeyer 82-3). Schimbarea sensului s-ar explica prin necesitatea de a plăti amenzile cu bani gheață, într-o epocă în care moneda nu era obișnuită. Rămîne de lămurit drumul urmat de împrumut; este probabil să fi fost prin intermediul mag. A fost uneori explicat prin intermediul lui ban „conte” (Hasdeu 2425; Tiktin); această explicație este însă lipsită de fundament istoric, căci ar fi posibilă numai dacă ar exista monede bătute de demnitarul desemnat prin același nume. S-a presupus apoi pentru cuvîntul rom. o origine sl. (Miklosich, Slaw. Elem., 14); într-adevăr, există în bg. han „(”monedă„ și ”conte„) și în v. pol. ban. Totuși, cel mai probabil este ca ambele cuvinte să provină din rom. (Cihac, II, 8; DAR; Capidan, Raporturile, 230); tot din rom. derivă mag. bány ”monedă„ (Edelspacher 9). În sfîrșit, după o ipoteză a lui Pușcariu în DAR, ar fi vorba de o rădăcină preromanică *bann- ”viață„, de unde se deduce și mr. a băna, ”a trăi.„ Sub aspect semantic, ar trebui să se presupună un sens al lui *bann- ”vite„ (ca lat. vita › rom. vită), și apoi ”bani„ (ca lat. pecus › pecunia), ipoteză ce pare a prezenta neajunsul de a fi prea ingenioasă. Der. bănar, s. m. (înv., portmoneu); bănărie, s. f. (monetărie); bănăret, s. n. (bănet); bănărit, s. n. (bănet); bănesc, adj. (referitor la bani, pecuniar, economic); bănește, adv. (din punct de vedere economic, material); bănet, (bani mulți); bănică, s. f. (plantă, Phyteuma orbiculare); bănicel, s. m. (paietă); bănișor, s. m. (bănuț, monedă mică; plantă, bănică); bănos, adj. (avut, bogat; care aduce cîștig mare, productiv, lucrativ); bănuț, s. m. (monedă mică; germenul oului; plantă, ciuboțica-cucului, Bellis perennis; plantă, cimișir, Buxus sempervirens; plantă, saschiu, Vinca pervinca).Sursa: Dicționarul etimologic român BAN2 (‹ scr.) s. m. 1. (Din sec. 10, la slavii de sud) Titlu purtat de unii demnitari cu atribuții politice, administrative, judiciare și militare. 2. (În sec. 13-16, în Ungaria) Dregător regal, conducător al unor regiuni de graniță. 3. (În ev. med. în Țara Românească) Reprezentant al domnului în Oltenia; de la sfîrșitul sec. 15 pînă în 1831 (și în forma de mare ban), a fost primul demnitar, după domn, în ierarhia dregătorilor. Vreme îndelungată bănia a fost apanajul familiei Craioveștilor. 4. (Din sec. 17, în Moldova) Dregător domnesc. 5. Persoană care avea acest titlu.Sursa: Dicționar enciclopedic BAN1, bani, s. m. 1. Echivalent general al valorii mărfurilor (fiind el însuși o marfă) identificat pe baza uzului social cu forma naturală a aurului; monedă de metal sau de hârtie recunoscută ca mijloc de schimb și de plată (în economia socialistă și ca mijloc de acumulare socialistă și de economii). Banul e ochiul dracului (= banii ispitesc pe oameni, îndemnându-i la fapte rele). Ban la ban trage (= cei ce au bani mulți, aceia se îmbogățesc și mai tare). Frate, frate, dar brânza-i pe bani, se replică celor care cer servicii gratuite. ◊ Expr. (A strânge) bani albi pentru zile negre = (a face) economii pentru vreme de nevoie. Bani de buzunar (sau de cheltuială) = bani destinați cheltuielilor mărunte. Bani gheață (sau lichizi, buni, peșin) = bani în numerar, disponibili. A trăi (pe lângă cineva) ca banul cel bun = a fi foarte prețuit (de cineva). A lua (ceva) de (sau drept) bani buni = a crede că un lucru este adevărat. ♦ (La pl.) Avere în numerar; parale. ◊ Expr. A face bani = a câștiga parale. A mânca banii cu lingura sau a fi doldora (sau plin) de bani sau a avea bani (strânși) la ciorap = a fi foarte bogat. Fecior de bani gata = om care trăiește fără să muncească, cheltuind averea părinților. 2. (În țara noastră) Unitate monetară egală cu a suta parte dintr-un leu; moneda care o reprezintă; p. ext. monedă măruntă, de cea mai mică valoare. V. gologan. ◊ Expr. A nu face (sau a nu plăti) un ban (chior) sau doi bani = a nu valora nimic. – V. ban2.Sursa: Dicționarul limbii române moderne BAN2, bani, s. m. (Înv.) Titlu de dregător: a) (și în forma mare-ban) titlu purtat de dregătorul delegat de domnul Țării Românești cu cârmuirea Olteniei; (mai târziu) titlu purtat de primul boier în rang din Țara Românească (numit ban al Craiovei); b) titlu purtat de dregătorii delegați cu administrarea unor județe din Oltenia; c) titlu purtat de dregătorul delegat de regele Ungariei cu administrarea unor provincii. – Sb. ban.Sursa: Dicționarul limbii române moderne
1) ban m. (germ. ban, poruncă supt amenințare de pedeapsă, jurisdicțiune, ocol, județ, ngerm. bann, cu verbu bannen, a fermeca, verbannen, a exila, francic banjan, got. bandνjan, de unde fr. bannir, a exila. Sunetu a rămas intact ca’n lat. annus, rom. an. D. rom. vine ung. bán, sîrb. bg. ban, domn, stăpîn; vpol. ban, bsn, monetă. Înț. a evoluat de la județ la stăpînu județuluĭ, „ban”, apoĭ la moneta banuluĭ. V. banal). Titlu conferit de regiĭ Ungariiĭ unor nobilĭ inferiorĭ în Transilvania, apoĭ comandanților unor provinciĭ de frontieră, ca Croația, Bosnia, Dalmația și, maĭ ales, Severinu (1368). După anul 1500, acest titlu trecu guvernatoruluĭ Craioveĭ (care era considerat ca locotenent al domnuluĭ în Oltenia). Mai pe urmă, primu boĭer în Țara Românească. Un boĭer maĭ mic în Moldova (pe la 1700) între marele spătar și și marele paharnic (la Xen., 3, 162, după paharnic). Guvernator austro-unguresc în Croația și Slavonia. Ban de județ, bănișor.
Sursa: Dicționaru limbii românești
2) ban (d. ban 1, adică „moneta banuluĭ”, dar nu a celuĭ de Severin, ci acelui de Agram, aĭ căruĭ dinarĭ „banalĭ” eraŭ foarte căutați în sec. 13 fiindcă argintu lor era foarte curat. Cp. cu ducat și pol 1). Odinioară, cea mai mică monetă de argint, apoĭ de aramă, în valoare de 1/8 din para, iar de la 1867 1/100 din franc. Gologan de 10 banĭ (Munt.). Monetă în general: un ban de aur. Pl. Parale, avere în banĭ: n’am bani la mine, ci acasă. Lucrurĭ pe care s’aŭ dat mulțĭ banĭ: cîțĭ banĭ pe morminte! A face banĭ, 1) a fabrica banĭ, 2) a agonisĭ (a cîștiga) banĭ. Prov. A strînge banĭ albĭ pentru zile negre, a strînge banĭ p. viitoru nesigur (V. dinar). Fecĭor de banĭ gata, acela care are de cheltuĭală baniĭ părinților. A fi în baniĭ tăĭ, a fi la largu tăŭ, nestînjenit.
Sursa: Dicționaru limbii românești
ban s. m., pl. baniSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită ban ! int. exprimă sunetul clopotului: ban ! ban !
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
Ban m. 1. odinioară numele guvernatorului Craiovei, locțiitorul Domnului în Oltenia și în urmă primul boier al Țării-Românești; pe când în Moldova, Banul era un rang inferior, venind ierarhicește după paharnic; 2. guvernatorul unui ținut în Austro-Ungaria: Banul Croației, Slavoniei. [Ung. BÁN. Persanul BAN, stăpân, a dobândit în limbile slave sensul de «guvernator», cu care trecu în turca, sârba, maghiara și româna. Titlul de Ban îl purtau locțiitorii regilor unguri în Severin, apoi în Bosnia și Croația, unde deja în secolul al X-lea documentele bizantine menționează un boanos].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
ban m. 1. monedă în genere; 2. monedă măruntă de aramă mai înainte ½ dintr’o para, azi 1/100 dintr´un leu; 3. pl. avere în bani, stare: a făcut bani. [Primitiv: monedă bătută de Banul Severinului].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
BAN1, bani, s. m. 1. Unitate monetară egală cu a suta parte dintr-un leu; p. ext. monedă măruntă, de mică valoare. ◊ Expr. A nu face (sau a nu plăti) un ban (chior) sau doi bani = a nu valora nimic, a nu avea nicio valoare. A trăi (pe lângă cineva) ca banul cel bun = a fi foarte prețuit (de cineva). A lua (ceva) de (sau drept) bani buni = a crede că un lucru este adevărat. 2. (La pl.) Avere în numerar; parale. ◊ Expr. A fi doldora (sau plin) de bani = a fi foarte bogat. A avea bani (strânși) la ciorap sau a strânge bani la ciorap = a avea sau a face economii, a avea sau a strânge o sumă de bani; a fi zgârcit. Fecior (sau băiat) de bani gata = fiu de oameni avuți care irosește banii primiți sau moșteniți de la părinți. – Et. nec.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)
BAN2, bani, s. m. 1. (În Evul Mediu, în Țara Românească) Titlu purtat de dregătorul delegat de domn la guvernarea Olteniei; (și în forma mare ban) primul demnitar în ierarhia dregătorilor. ♦ (În Moldova) Dregător domnesc. 2. Persoană care deținea acest titlu. 3. Guvernator al unei regiuni de graniță în regatul Ungariei. – Cf. magh. ban, sb. ban.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)