ȚUGUIÁ, țuguiez, vb. I. Refl. A se ascuți, a se subția spre vârf; a se înălța ca un țugui. ♦ Tranz. A strânge buzele, rotunjindu-le și întinzându-le înainte. [Pr.: -gu-ia] – Din țugui.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a
!țuguiá (a ~) vb., ind. prez. 3 țugúie, 1 pl. țuguiém; conj. prez. 3 să țugúie; ger. țuguíndSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită țuguià v. a se subția în vârf. [V. țuguiu].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
ȚUGUIÁ, țúgui, vb. I. Refl. A se ascuți, a se subția spre vârf; a se înălța ca un țugui. ♦ Tranz. A strânge buzele, rotunjindu-le și întinzându-le înainte. [Prez. ind. și: țuguiez] – Din țugui.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) ȚUGUIÁ, țuguiez, vb. I. Refl. A se ascuți, a se subția spre vârf; a se înălța ca un țugui. ♦ Tranz. A strânge buzele, rotunjindu-le și întinzându-le înainte. [Pr.: -gu-ia] – Din țugui.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a !țuguiá (a ~) vb., ind. prez. 3 țugúie, 1 pl. țuguiém; conj. prez. 3 să țugúie; ger. țuguíndSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită țuguià v. a se subția în vârf. [V. țuguiu].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
ȚUGUIÁ, țúgui, vb. I. Refl. A se ascuți, a se subția spre vârf; a se înălța ca un țugui. ♦ Tranz. A strânge buzele, rotunjindu-le și întinzându-le înainte. [Prez. ind. și: țuguiez] – Din țugui.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) 