Am găsit 18 definiții pentru cuvantul/cuvintele țimir:

ȚIMÍR, țimire, s. n. 1. (Înv. și reg.) Emblemă care servește drept semn distinctiv al unei familii nobile, al unui oraș, al unei corporații sau membrilor ei, unei țări etc. 2. Denumire dată în evul mediu, în țările române, călăuzei și însoțitorului oficial al unui străin, mai cu seamă de la hotare până la curtea domnească. [Var.: țimáră s. f.] – Din magh. cimer.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a


țimír (-ruri), s. n. – Blazon, emblemă. Mag. cimer (Tiktin; Gáldi, Dict., 166), din germ. Zimier, fr. cimier. În Trans., înv.Der. țimiraș, s. m. (trimis, mesager), înv., numiți astfel din cauza blazonului lor.
Sursa: Dicționarul etimologic român

țimír1 (călăuză) (înv.) s. m., pl. țimíri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

!țimír2 (blazon) (înv.) s. n., pl. țimíre/țimíruri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

țimír n., pl. urĭ și e (ung. cimer, blazon, marca țăriĭ, mgerm. zimier, d. fr. cimier, vîrf de coĭf, cime, vîrf; lat. pop. cîma, cl. cyma, vgr. kyma, vlăstar). Trans. Blazon, marcă.
Sursa: Dicționaru limbii românești

ȚIMÍR, (1) țimire, s. n., (2) țimiri, s. m. 1. S. n. (înv.) Emblemă care servește drept semn distinctiv al unei familii nobile, al unui oraș, al unei corporații sau membrilor ei, al unei țări etc. 2. S. m. Denumire dată în Evul Mediu, în Țările Române, călăuzei și însoțitorului oficial al unui străin, mai cu seamă de la hotare până la Curtea domnească. [Pl. și: (1) țimiruri.Var.: țimáră s. f.] – Din magh. cimer.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

ȚIMÍR, țimire, s. n. 1. (Înv. și reg.) Emblemă care servește drept semn distinctiv al unei familii nobile, al unui oraș, al unei corporații sau membrilor ei, unei țări etc. 2. Denumire dată în evul mediu, în țările române, călăuzei și însoțitorului oficial al unui străin, mai cu seamă de la hotare până la curtea domnească. [Var.: țimáră s. f.] – Din magh. cimer.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

țimír (-ruri), s. n. – Blazon, emblemă. Mag. cimer (Tiktin; Gáldi, Dict., 166), din germ. Zimier, fr. cimier. În Trans., înv.Der. țimiraș, s. m. (trimis, mesager), înv., numiți astfel din cauza blazonului lor.
Sursa: Dicționarul etimologic român

țimír1 (călăuză) (înv.) s. m., pl. țimíri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

!țimír2 (blazon) (înv.) s. n., pl. țimíre/țimíruri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

țimír n., pl. urĭ și e (ung. cimer, blazon, marca țăriĭ, mgerm. zimier, d. fr. cimier, vîrf de coĭf, cime, vîrf; lat. pop. cîma, cl. cyma, vgr. kyma, vlăstar). Trans. Blazon, marcă.
Sursa: Dicționaru limbii românești

ȚIMÍR, (1) țimire, s. n., (2) țimiri, s. m. 1. S. n. (înv.) Emblemă care servește drept semn distinctiv al unei familii nobile, al unui oraș, al unei corporații sau membrilor ei, al unei țări etc. 2. S. m. Denumire dată în Evul Mediu, în Țările Române, călăuzei și însoțitorului oficial al unui străin, mai cu seamă de la hotare până la Curtea domnească. [Pl. și: (1) țimiruri.Var.: țimáră s. f.] – Din magh. cimer.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

ȚIMÍR, țimire, s. n. 1. (Înv. și reg.) Emblemă care servește drept semn distinctiv al unei familii nobile, al unui oraș, al unei corporații sau membrilor ei, unei țări etc. 2. Denumire dată în evul mediu, în țările române, călăuzei și însoțitorului oficial al unui străin, mai cu seamă de la hotare până la curtea domnească. [Var.: țimáră s. f.] – Din magh. cimer.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

țimír (-ruri), s. n. – Blazon, emblemă. Mag. cimer (Tiktin; Gáldi, Dict., 166), din germ. Zimier, fr. cimier. În Trans., înv.Der. țimiraș, s. m. (trimis, mesager), înv., numiți astfel din cauza blazonului lor.
Sursa: Dicționarul etimologic român

țimír1 (călăuză) (înv.) s. m., pl. țimíri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

!țimír2 (blazon) (înv.) s. n., pl. țimíre/țimíruri
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

țimír n., pl. urĭ și e (ung. cimer, blazon, marca țăriĭ, mgerm. zimier, d. fr. cimier, vîrf de coĭf, cime, vîrf; lat. pop. cîma, cl. cyma, vgr. kyma, vlăstar). Trans. Blazon, marcă.
Sursa: Dicționaru limbii românești

ȚIMÍR, (1) țimire, s. n., (2) țimiri, s. m. 1. S. n. (înv.) Emblemă care servește drept semn distinctiv al unei familii nobile, al unui oraș, al unei corporații sau membrilor ei, al unei țări etc. 2. S. m. Denumire dată în Evul Mediu, în Țările Române, călăuzei și însoțitorului oficial al unui străin, mai cu seamă de la hotare până la Curtea domnească. [Pl. și: (1) țimiruri.Var.: țimáră s. f.] – Din magh. cimer.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)