Am găsit 15 definiții pentru cuvantul/cuvintele șovăi:

șovái1! interj. (reg.; cu val. verbală; adesea repetat) cuvânt care sugerează mersul șovăitor al cuiva.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme


șovái2 s.n. (înv.) eschivare; pretext; subterfugiu.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme

șováĭ n., pl. urĭ. Vechĭ. Șovăire. – La Dos. șu-.
Sursa: Dicționaru limbii românești

ȘOVĂÍ, șóvăi, vb. IV. Intranz. 1. A merge cu pas nesigur, a se împletici, a se clătina. 2. Fig. A fi nehotărât, a sta la îndoială, a ezita, a se codi. ♦ A se eschiva, a căuta pretexte. 3. Fig. A oscila, a fluctua. [Prez. ind. și: șovăiesc] – Et. nec.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

șovăí (șovăiésc, șovăít), vb.1. A se clătina, a se împletici. – 2. A ezita, a se codi, a fi nehotărît. – Var. înv. șuvăi, Bucov. șovoi și der. Creație expresivă, ca majoritatea vb. în ăi, cf. șopăi, țopăi, moțăi, cucăi etc. Ideea expresivă trebuie să fie cea de clătinare, comună tuturor der.Der. șovăială, s. f. (nesiguranță, ezitare); șovăielnic (var. șovăitor), adj. (nesigur, ezitant); șovăitură, s. f. (nesiguranță; sinuozitate, ocoliș, cotitură); șuvoi (var. șivoi, Trans. șioi), s. n. (flux, debit mare de apă), var. cf. șiroi; șuviță, s. f. (smoc de păr; pîrîiaș; fîșie, bandă), cu schimb de suf. și prin contaminare cu bg. ševe, ševica „șuviță” (după Cihac, II, 447, în loc de *juviță, din sl. šuvęža „legătură”). – Cf. șovîlc.
Sursa: Dicționarul etimologic român

șóvăĭ și -ăĭésc v. intr. (cp. cu ung. csóválni, a clătina din cap, pol. szwankować, germ. schwanken, a șovăi, și cu rom. încovoĭ). Vechĭ. Merg cotind ca să scap de urmăritorĭ. Merg clătinîndu-mă (de boală orĭ de beție). Fig. Lungesc vorba ca să scap de răspuns. Azĭ. Preget, ezit, mă codesc, staŭ pe gîndurĭ, nu mă pot hotărî să fac ceva. – În nord și șovoĭesc. Vechĭ șu-. V. hodorogesc.
Sursa: Dicționaru limbii românești

!șovăí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. șóvăi, imperf. 3 sg. șovăiá; conj. prez. 3 să șóvăie
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

șovăì v. 1. a se clătina pe picioare: intră șovăind; 2. fig. a nu fi sigur, a sta în cumpănă. [Dela un primitiv șov, oblic v. șovoit), de origină necunoscută].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

ȘOVĂÍ, șovăi, vb. IV. Intranz. 1. A merge cu pas nesigur, a se împletici, a se clătina. 2. Fig. A fi nehotărât, a sta la îndoială, a ezita, a se codi. ♦ A se eschiva, a căuta pretexte. 3. Fig. A oscila, a fluctua. [Prez. ind. și: șovăiesc] – Et. nec.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

ȘOVĂÍ, șóvăi, vb. IV. Intranz. 1. A merge cu pas nesigur, a se împletici, a se clătina. 2. Fig. A fi nehotărât, a sta la îndoială, a ezita, a se codi. ♦ A se eschiva, a căuta pretexte. 3. Fig. A oscila, a fluctua. [Prez. ind. și: șovăiesc] – Et. nec.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

șovăí (șovăiésc, șovăít), vb.1. A se clătina, a se împletici. – 2. A ezita, a se codi, a fi nehotărît. – Var. înv. șuvăi, Bucov. șovoi și der. Creație expresivă, ca majoritatea vb. în ăi, cf. șopăi, țopăi, moțăi, cucăi etc. Ideea expresivă trebuie să fie cea de clătinare, comună tuturor der.Der. șovăială, s. f. (nesiguranță, ezitare); șovăielnic (var. șovăitor), adj. (nesigur, ezitant); șovăitură, s. f. (nesiguranță; sinuozitate, ocoliș, cotitură); șuvoi (var. șivoi, Trans. șioi), s. n. (flux, debit mare de apă), var. cf. șiroi; șuviță, s. f. (smoc de păr; pîrîiaș; fîșie, bandă), cu schimb de suf. și prin contaminare cu bg. ševe, ševica „șuviță” (după Cihac, II, 447, în loc de *juviță, din sl. šuvęža „legătură”). – Cf. șovîlc.
Sursa: Dicționarul etimologic român

șóvăĭ și -ăĭésc v. intr. (cp. cu ung. csóválni, a clătina din cap, pol. szwankować, germ. schwanken, a șovăi, și cu rom. încovoĭ). Vechĭ. Merg cotind ca să scap de urmăritorĭ. Merg clătinîndu-mă (de boală orĭ de beție). Fig. Lungesc vorba ca să scap de răspuns. Azĭ. Preget, ezit, mă codesc, staŭ pe gîndurĭ, nu mă pot hotărî să fac ceva. – În nord și șovoĭesc. Vechĭ șu-. V. hodorogesc.
Sursa: Dicționaru limbii românești

!șovăí (a ~) vb., ind. prez. 1 sg. șóvăi, imperf. 3 sg. șovăiá; conj. prez. 3 să șóvăie
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

șovăì v. 1. a se clătina pe picioare: intră șovăind; 2. fig. a nu fi sigur, a sta în cumpănă. [Dela un primitiv șov, oblic v. șovoit), de origină necunoscută].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

ȘOVĂÍ, șovăi, vb. IV. Intranz. 1. A merge cu pas nesigur, a se împletici, a se clătina. 2. Fig. A fi nehotărât, a sta la îndoială, a ezita, a se codi. ♦ A se eschiva, a căuta pretexte. 3. Fig. A oscila, a fluctua. [Prez. ind. și: șovăiesc] – Et. nec.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)