ȚUGÚI, țuguie, s. n. Vârf de deal sau de munte; creștet, pisc; p. gener. vârful ascuțit al unor obiecte; țuguitură, țuțui. – Et. nec.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a țugúi s. n., pl. țugúieSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită
1) țugúĭ n., pl. ĭe (rudă cu cucuĭ, gurguĭ, cu țaglă, țiglă, cu bg. cigulka, vioară [adică cu sunet „țuguĭat”], ș. a. Cp. și cu glugă, cĭocălăŭ și țuțuĭan). Vîrf, proeminență, înălțătură: țuguĭu uneĭ glugĭ, uneĭ căcĭulĭ, unuĭ stog, unuĭ acoperiș, unuĭ munte. – Și țuțuĭ.
Sursa: Dicționaru limbii românești
2) țugúĭ și -ĭéz, a -á v. tr. (d. țuguĭ 1). Lungesc orĭ înalț în formă de țuguĭ: Țiganu îșĭ țuguĭase buzele de poftă privind friptura; a țuguĭa o casă, un cozonac. – Și țuțúĭ, cucuĭ, cocoț.
Sursa: Dicționaru limbii românești
ȚUGÚI, țugui, s. n. Vârf de deal sau de munte; creștet, pisc; p. gener. vârful ascuțit al unor obiecte; țuguitură, țuțui. [Prez. ind. și: țuguiez] – Et. nec.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) Forme flexionare:
țugui - Verb, Conjunctiv, prezent, persoana a II-a, singular - pentru cuvantul țuguia
țugui - Verb, Conjunctiv, prezent, persoana I, singular - pentru cuvantul țuguia
țugui - Verb, Indicativ, prezent, persoana a II-a, singular - pentru cuvantul țuguia
țugui - Verb, Indicativ, prezent, persoana I, singular - pentru cuvantul țuguia