ȚINC1, țincuri, s. n. Fiecare dintre proeminențele tăiate la capetele a două scânduri (alternând cu câte o scobitură) pentru a permite o îmbucare solidă în unghi a celor două scânduri. – Din germ. Zinke.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a ȚINC2 s. m. v. țânc.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a
ȚINC3 s. n. (Var.) Zinc.Sursa: Dicționarul etimologic român ținc, țincuri, s.n. (pop.) cep la extremitatea unei scânduri care se îmbină cu altă scândură.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme
ținc (-ci), s. m. – 1. Pui de animal. – 2. Copil, țîngău. – Var. țînc. Mag. cenk (Cihac, II, 535; Tiktin). – Der. țincă (var. țîncă), s. f. (cățea); țingău, s. m. (flăcăuaș, băietan), cu suf. -ău (Philippide, Principii, 154; Graur 192; nu este probabilă der. din țig. tsikno „mic”, propusă de Iordan, Introducere în studiul l. rom., 419).Sursa: Dicționarul etimologic român ținc s. n., pl. țíncuriSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită ținc, V. țînc.
Sursa: Dicționaru limbii românești
ținc m. Mold. Tr. 1. cățeluș; țincul pământului, șuiț; 2. fam. prunc: un ținc să te înșele AL. [Ung. CENK, broscoiu, cățeluș* băiat, recrut].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
ȚINC1, țincuri, s. n. Fiecare dintre proeminențele tăiate la capetele a două scânduri (alternând cu câte o scobitură) pentru a permite o îmbucare solidă în unghi a celor două scânduri. – Din germ. Zinke.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) ȚINC2 s. m. v. țânc.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) ȚINC1, țincuri, s. n. Fiecare dintre proeminențele tăiate la capetele a două scânduri (alternând cu câte o scobitură) pentru a permite o îmbucare solidă în unghi a celor două scânduri. – Din germ. Zinke.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a ȚINC2 s. m. v. țânc.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a ȚINC3 s. n. (Var.) Zinc.Sursa: Dicționarul etimologic român ținc, țincuri, s.n. (pop.) cep la extremitatea unei scânduri care se îmbină cu altă scândură.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme
ținc (-ci), s. m. – 1. Pui de animal. – 2. Copil, țîngău. – Var. țînc. Mag. cenk (Cihac, II, 535; Tiktin). – Der. țincă (var. țîncă), s. f. (cățea); țingău, s. m. (flăcăuaș, băietan), cu suf. -ău (Philippide, Principii, 154; Graur 192; nu este probabilă der. din țig. tsikno „mic”, propusă de Iordan, Introducere în studiul l. rom., 419).Sursa: Dicționarul etimologic român ținc s. n., pl. țíncuriSursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită ținc, V. țînc.
Sursa: Dicționaru limbii românești
ținc m. Mold. Tr. 1. cățeluș; țincul pământului, șuiț; 2. fam. prunc: un ținc să te înșele AL. [Ung. CENK, broscoiu, cățeluș* băiat, recrut].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a
ȚINC1, țincuri, s. n. Fiecare dintre proeminențele tăiate la capetele a două scânduri (alternând cu câte o scobitură) pentru a permite o îmbucare solidă în unghi a celor două scânduri. – Din germ. Zinke.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) ȚINC2 s. m. v. țânc.Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită) țînc și (lit.) ținc m. (ung. cenk, cățel, băĭetan, recrut). Est. Iron. Copil mic, prunc: ce cauțĭ cu țincu pin [!] mulțimea asta ? Țîncu (saŭ cățelu) pămîntuluĭ, V. cățel. – Și fem. țîncă, pl. e, cățeluță. V. ghitan și copleș.
Sursa: Dicționaru limbii românești