Am găsit 36 de definiții pentru cuvantul/cuvintele șfară:

SFÁRĂ s. f. Miros greu (și fum) rezultat din arderea grăsimilor sau a cărnii, de la lumânări de seu etc.; fum înecăcios. ◊ Expr. A da sfară în țară (sau, rar, în sat, în mahala etc.) = a da de știre, a răspândi o veste. [Var.: șfáră s. f.] – Din sl. skvara.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

sfáră2, sfáre, s.f. (înv.) sfadă, ceartă.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme


sfáră s. f.1. Fum, fum înecăcios. – 2. Miros greu, miros de carne sau de grăsime încinsă. – 3. (Înv.) Sacrificiu. – 4. Anunț, știre. – Var. Mold. șfară. Sl. skvara (Miklosich, Slaw. Elem., 44; Cihac, II, 337). Sensul 4, azi aproape exclusiv sfoară, în expresia „a da sf(o)ară’n țară” „a face cunoscut”, fără îndoială din sensul înv. de a comunica știrile importante prin focuri de strajă. – Der. sfarog, s. n. (obiect ars sau uscat), cu suf. -og (după Candrea, din rus. svarok; după Scriban, din sl. tvarogŭ „brînză”); sfarogi (var. sfărogi, sfîrlogi), vb. (a se face sfavog, a se scoroji), negreșit în relație expresivă cu (s)corogi; sfîrloagă, s. f. (încălțăminte uzată); sfarnic, s. n. (înv., altar pentru jertfă). – Din rom. provine țig. suvara „veste” (Graur, BL, III, 186). Cf. scradă.
Sursa: Dicționarul etimologic român

sfáră s. f. – Ceartă, gîlceavă, altercație. Sl. svara (Tiktin). Sex. XVI, înv.
Sursa: Dicționarul etimologic român

sfáră, s.f. – 1. Fum înecăcios. 2. Miros de carne sau de grăsime încinsă (Lenghel 1979). – Din sl. skvara (Miklosich, Cihac cf. DER).
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș

!sfáră (fum) (pop.) s. f., g.-d. art. sfárei; pl. sfáre
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

1) sfáră f., pl. sfărĭ (vsl. skvara, a.î.). Vechĭ. Miros de grăsime, de carne arsă, de lumînărĭ de seŭ ș.a. Jertfă oferită zeilor păgîneștĭ. Fig. Veste, zvon, numai în loc. a da sfară'n țară, a divulga, a anunța pretutindenĭ, a da alarma (une-orĭ confundat cu sfoară, ca la Pan). – În nord (azĭ) șfară, pl. șferĭ, de unde și șfărărie (Btș.), fum din topirea grăsimiĭ. V. telegraf.
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) sfáră f., pl. inuzitat sferĭ (vsl. svara, tumult, svarŭ, luptă, bg. rus. svára, rut. čvára, ceartă. V. ciorovăĭesc). Vechĭ. Ceartă, sfadă, cĭorovoĭală.
Sursa: Dicționaru limbii românești

sfară f. 1. fum, fumul dela lumânări de pe altar: se înalță sfară drept la cer; 2. fig. veste, svon: împăratul dase sfară în țară ISP. [Slav. SKVARA, fum, miros de bucătărie].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

SFÁRĂ s. f. (Pop.) Miros greu (și fum) rezultat din arderea grăsimilor sau a cărnii, de la lumânări de seu etc.; fum înecăcios. ◊ Expr. A da sfară în țară (sau, rar, în sat, în mahala etc.) = a da de știre, a răspândi o veste. [Var.: șfáră s. f.] – Din sl. skvara.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

SFÁRĂ s. f. Miros greu (și fum) rezultat din arderea grăsimilor sau a cărnii, de la lumânări de seu etc.; fum înecăcios. ◊ Expr. A da sfară în țară (sau, rar, în sat, în mahala etc.) = a da de știre, a răspândi o veste. [Var.: șfáră s. f.] – Din sl. skvara.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

sfáră2, sfáre, s.f. (înv.) sfadă, ceartă.
Sursa: Dicționar de arhaisme și regionalisme

sfáră s. f.1. Fum, fum înecăcios. – 2. Miros greu, miros de carne sau de grăsime încinsă. – 3. (Înv.) Sacrificiu. – 4. Anunț, știre. – Var. Mold. șfară. Sl. skvara (Miklosich, Slaw. Elem., 44; Cihac, II, 337). Sensul 4, azi aproape exclusiv sfoară, în expresia „a da sf(o)ară’n țară” „a face cunoscut”, fără îndoială din sensul înv. de a comunica știrile importante prin focuri de strajă. – Der. sfarog, s. n. (obiect ars sau uscat), cu suf. -og (după Candrea, din rus. svarok; după Scriban, din sl. tvarogŭ „brînză”); sfarogi (var. sfărogi, sfîrlogi), vb. (a se face sfavog, a se scoroji), negreșit în relație expresivă cu (s)corogi; sfîrloagă, s. f. (încălțăminte uzată); sfarnic, s. n. (înv., altar pentru jertfă). – Din rom. provine țig. suvara „veste” (Graur, BL, III, 186). Cf. scradă.
Sursa: Dicționarul etimologic român

sfáră s. f. – Ceartă, gîlceavă, altercație. Sl. svara (Tiktin). Sex. XVI, înv.
Sursa: Dicționarul etimologic român

sfáră, s.f. – 1. Fum înecăcios. 2. Miros de carne sau de grăsime încinsă (Lenghel 1979). – Din sl. skvara (Miklosich, Cihac cf. DER).
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș

!sfáră (fum) (pop.) s. f., g.-d. art. sfárei; pl. sfáre
Sursa: Dicționar ortografic, ortoepic și morfologic al limbii române, ediția a II-a revăzută și adăugită

1) sfáră f., pl. sfărĭ (vsl. skvara, a.î.). Vechĭ. Miros de grăsime, de carne arsă, de lumînărĭ de seŭ ș.a. Jertfă oferită zeilor păgîneștĭ. Fig. Veste, zvon, numai în loc. a da sfară'n țară, a divulga, a anunța pretutindenĭ, a da alarma (une-orĭ confundat cu sfoară, ca la Pan). – În nord (azĭ) șfară, pl. șferĭ, de unde și șfărărie (Btș.), fum din topirea grăsimiĭ. V. telegraf.
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) sfáră f., pl. inuzitat sferĭ (vsl. svara, tumult, svarŭ, luptă, bg. rus. svára, rut. čvára, ceartă. V. ciorovăĭesc). Vechĭ. Ceartă, sfadă, cĭorovoĭală.
Sursa: Dicționaru limbii românești

sfară f. 1. fum, fumul dela lumânări de pe altar: se înalță sfară drept la cer; 2. fig. veste, svon: împăratul dase sfară în țară ISP. [Slav. SKVARA, fum, miros de bucătărie].
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

SFÁRĂ s. f. (Pop.) Miros greu (și fum) rezultat din arderea grăsimilor sau a cărnii, de la lumânări de seu etc.; fum înecăcios. ◊ Expr. A da sfară în țară (sau, rar, în sat, în mahala etc.) = a da de știre, a răspândi o veste. [Var.: șfáră s. f.] – Din sl. skvara.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

ȘFÁRĂ1 s. f. v. sfară.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

ȘFÁRĂ2 s. f. v. sfoară.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

1) șfáră, V. sfoară.
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) șfáră, V. sfară 1.
Sursa: Dicționaru limbii românești

șfáră, s.f. – Sfoară, funie: „Nu trebe mai mare șfară / Ca străină dusă-n țară; / Nu trebe mai mare fune / Ca străină dusă-n lume” (Calendar 1980: 88). – Din sfoară (< sl. sǔvora).
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș

șfară f. Mold. sfoară: o șfară de mătase; fig. tot m’a tras pe șfară CR.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

ȘFÁRĂ1 s. f. v. sfară.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

ȘFÁRĂ2 s. f. v. sfoară.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

ȘFÁRĂ1 s. f. v. sfară.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

ȘFÁRĂ2 s. f. v. sfoară.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române, ediția a II-a

1) șfáră, V. sfoară.
Sursa: Dicționaru limbii românești

2) șfáră, V. sfară 1.
Sursa: Dicționaru limbii românești

șfáră, s.f. – Sfoară, funie: „Nu trebe mai mare șfară / Ca străină dusă-n țară; / Nu trebe mai mare fune / Ca străină dusă-n lume” (Calendar 1980: 88). – Din sfoară (< sl. sǔvora).
Sursa: Dicționar de regionalisme și arhaisme din Maramureș

șfară f. Mold. sfoară: o șfară de mătase; fig. tot m’a tras pe șfară CR.
Sursa: Dicționar universal al limbei române, ediția a VI-a

ȘFÁRĂ1 s. f. v. sfară.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)

ȘFÁRĂ2 s. f. v. sfoară.
Sursa: Dicționarul explicativ al limbii române (ediția a II-a revăzută și adăugită)